De ce n-ar rămâne Ginny aici? O să fie măcar la locul faptei şi va şti ce se întâmplă, cu toate că nu se va afla în mijlocul luptei...

— Eu...

— Este o idee bună, spuse domnul Weasley cu fermitate.  Ginny, rămâi în cameră, ai înţeles? Ginny nu păru tocmai  încântată de idee, dar încuviinţă sub privirea neobişnuit de severă a tatălui ei. Domnul şi doamna Weasley şi Lupin se îndreptară şi ei spre scări.

— Unde e Ron? întrebă Harry. Unde e Hermione?

— Trebuie să se fi dus deja în Marea Sală, strigă domnul  Weasley peste umăr.

— Nu i-am văzut trecând pe lângă mine, spuse Harry.

— Ziceau ceva de o baie, spuse Ginny, la scurt timp după ce ai plecat tu.

— O baie?

Harry traversă camera cu paşi mari, ducându-se spre o uşă  deschisă din Camera Necesităţii, şi cercetă baia de dincolo de ea. Era goală.

— Eşti sigură că vorbeau despre o baie?

Dar atunci îl arse cicatricea şi Camera Necesităţii dispăru. Privea printre porţile înalte din fier forjat, încadrate de stâlpi pe care tronau statuile a doi mistreţi înaripaţi, domeniul întunecat  si castelul complet luminat. Nagini se odihnea în junii umerilor  săi.  Era cuprins de sentimentul glacial şi crud de hotărâre, de dinaintea unei crime.

 

 

Capitolul XXXI

Batalia De La Hogwarts

 

Tavanul fermecat din Marea Sală era întunecat şi presărat  cu stele; dedesubtul lui, cele patru mese ale caselor erau înţesate cu elevi ciufuliţi; unii purtau pelerine de drum, iar alţii  halate de noapte.  Din loc în loc străluceau siluetele sidefii ale fantomelor şcolii. Toţi ochii, însufleţiţi şi neînsufleţiţi, erau aţintiţi asupra profesoarei McGonagall, care vorbea de pe platforma ridicată din capătul Marii Săli. In spatele ei erau profesorii care mai rămăseseră, printre care şi centaurul  Palomino Firenze şi membrii Ordinului Phoenix care veniseră să  lupte. ... evacuarea va fi supravegheată de domnul Filch şi de Madam Pomfrey. Perfecţi, la semnalul meu, vă veţi organiza  casele şi îi veţi duce pe toţi, în mod disciplinat, spre punctul de evacuare. Mulţi dintre elevi priveau înmărmuriţi. Cu toate acestea, în timp ce Harry se strecura pe lângă perete, studiind masa Cercetaşilor, în căutarea lui Ron şi a Hermionei, Ernie Macmillan se ridică de la masa Astropufilor şi strigă:

— Şi dacă vrem să luptăm?

Se auziră mai multe aplauze.

— Dacă sunteţi majori, puteţi rămâne, spuse profesoara  McGonagall.

— Ce se va întâmpla cu lucrurile noastre? strigă o fată de la  masa celor de la Ochi-de-Şoim. Cu cuferele noastre, cu bufniţele?

— Nu avem timp să vă împachetaţi lucrurile, spuse profesoara McGonagall. Ceea ce contează este să plecaţi de aici  în siguranţă.

— Unde este domnul profesor Plesneală? strigă o fată de la  masa Viperinilor.

— Ca să folosesc expresia obişnuită, a luat-o la sănătoasa,  răspunse profesoara McGonagall şi mesele Cercetaşilor,  Astropufilor şi Ochilor-de-Şoim izbucniră în urale.

Harry înainta în Marea Sală, de-a lungul mesei Cercetaşilor,  uitându-se în continuare după Ron şi Hermione. In timp ce mergea, mai multe chipuri se întoarseră spre el şi în urma lui se stârniră şuşoteli.

— Am instalat deja măsuri de protecţie în jurul castelului,  spunea profesoara McGonagall, dar probabil că nu vor rezista  multă vreme, dacă nu le susţinem. Aşadar, vă rog să mergeţi  repede şi în linişte şi să faceţi aşa cum vă spun Per...

Dar ultimele cuvinte îi fură acoperite de o altă voce, care răsună în Marea Sală. Era stridentă, glacială şi clară: era imposibil de spus de unde se auzea, părea să vină chiar din pereţi. La fel ca  şi monstrul pe care îl controlase, părea să fi existat în stare latentă în ziduri, timp de secole întregi.

— Ştiu că vă pregătiţi de luptă.

Printre elevi se auziră ţipete, câţiva se ţinură unii 'de alţii,  uitându-se îngroziţi în jur, după sursa vocii.

— Eforturile voastre sunt inutile. Nu-mi puteţi ţine piept. Nu vreau să vă omor. Ii respect foarte mult pe profesorii de la Hogwarts. Nu vreau să vărs sânge magic.

Acum, în Sală se lăsă liniştea, genul de linişte care putea sparge timpanele, prea profundă pentru a fi închisă între nişte pereţi.

— Daţi-mi-l pe Harry Potter, spuse vocea lui Cap-de-Mort, şi nimeni nu va fi rănit. Daţi-mi-l pe Harry Potter şi nu mă voi  atinge de şcoală. Daţi-mi-1 pe Harry Potter şi veţi fi răsplătiţi.

Aveţi răgaz până la miezul nopţii. Fură din nou înghiţiţi de tăcere. Toate capetele se întoarseră, toţi ochii păreau să se fi  oprit asupra lui Harry, pironindu-l cu razele invizibile a mii de priviri. Atunci, de la masa Viperinilor se ridică cineva şi Harry o recunoscu pe Pansy Parkinson, care, arătând cu o mână  tremurândă, strigă:

— Dar e acolo! Potter e acolo Să-l prindă cineva!

înainte ca Harry să poată vorbi, se auzi un freamăt de mişcări.  Cercetaşii din faţa lui se ridicaseră în picioare şi stăteau cu faţa,  nu spre Harry, ci spre Viperini. Apoi se ridicară Astropufii şi  aproape în acelaşi moment, Ochii-de-Şoim, stând cu toţii cu spatele la Harry şi privind-o pe Pansy. Harry era uluit şi  copleşit. Văzu apărând de peste tot baghete, scoase din  interiorul robelor şi din mâneci.

— Mulţumesc, domnişoară Parkinson, spuse profesoara  McGonagall cu o voce tăioasă. Dumneavoastră veţi pleca prima  din Sală, împreună cu domnul Filch. Ii rog pe ceilalţi colegi din  casa dumneavoastră să vă urmeze.

Harry auzi scârţâitul băncilor şi apoi pe Viperini mărşăluind spre celălalt capăt al Sălii.

— Ochii-de-Şoim, după ei! strigă profesoara McGonagall.

Cele patru mese se goliră încet. Masa Viperinilor era complet pustie, dar câţiva Ochi-de-Şoim din anii mai mari rămăseseră  aşezaţi, în timp ce colegii lor ieşiră înşiruiţi; rămaseră în urmă  şi mai mulţi Astropufi, ca şi jumătate dintre Cercetaşi,  determinând-o pe profesoara McGonagall să coboare de pe

platforma profesorilor,

pentru a-i îndrepta pe minori spre ieşire.

— In niciun caz! Du-te, Creevey! Si tu, Peakes!

Harry se duse repede la membri familiei Weasley, care stăteau cu toţii la masa Cercetaşilor.

— Unde sunt Ron şi Hermione?

— Nu i-ai găsit? începu domnul Weasley, realmente îngrijorat. Dar se întrerupse când Kingsley făcu un pas înainte