pe suflet, și în același timp parcă i se rupse inima. Brusc în fața ochilor îi apărură diapozitivele pe care i le arătase unchiul Siegmund la întoarcerea din America de Sud, fotografiile cu splendidele fete cu priviri ademenitoare, și se întrebă ce oare o determinase să aleagă ca parolă tocmai această propoziție.

Pentru că, își aminti ea, niciun om nu s-ar fi gândit că Arthur ar spune așa ceva pentru a o asigura că era în siguranță. Asta i se păruse ei în acel moment o idee bună.

— Bine, răspunse ea cu senzația că se sufocă. Atunci m-am liniștit.

— Și eu. Chiar m-am liniștit! Deasupra mea este cerul fără de sfârșit, albastru. De când nu am mai văzut asta? Soarele strălucește. Și nu este război. Nu este război. Eu… nu știu cum ai reușit, dar îți sunt veșnic recunoscător. M-ai salvat.

— Bun. Sper să te descurci. Limba… clima…

— Se va rezolva, spuse el, și șovăi. Trebuie să închid. Ar fi… ar fi frumos dacă într-o zi mă vei vizita.

Helene simți un nod în gât.

— Nu pot să promit nimic. Dacă va fi posibil.

Apoi legătura se întrerupse.

Helene mai rămase o vreme cu receptorul în mână, ascultând ecoul vocii lui Arthur până când acesta se pierdu. Apoi puse receptorul în furcă. Îl ridică însă din nou și când telefonista se prezentă și îi puse întrebările uzuale, spuse:

— Helene Bodenkamp, cu Herr Ludolf von Argensleben.

— În ce problemă?

— Privitor la cererea în căsătorie, răspunse Helene cu senzația că moare.

61.

După căsătorie, Helene își puse în trei geamantane cam tot avutul și plecă împreună cu Ludolf la moșia acestuia din Brandenburg, unde urmau să locuiască. Ludolf reușise să mușamalizeze acuzațiile aduse ei, prezentându-le drept neînțelegeri stupide. Ea își recăpătase vechiul telefon, plus salariul, ca și când ar fi demisionat regulamentar, iar Herr Adamek a venit chiar la biserică, pentru a-i ura multă fericire.

„Veți avea nevoie de tot norocul pe care îl puteți obține”.

Înaintea plecării, Ludolf îi descrise drumul, orașul și zonele pe care le vor străbate, dar Helene uită tot și privi pe geam peisajul care îi părea complet străin și nepopulat. Totul era plan și monoton, o câmpie cu pajiști unduite, terenuri mlăștinoase, presărat cu lacuri împrejmuite de stuf, rogoz și niște arbori prăpădiți. Trecură prin sate vechi care păreau părăsite, cu splendide alei de castani și cu bisericuțe din piatră gri, apoi din nou printre pajiști, pe care pășteau câte o oaie, două sau un măgar singuratic, păzit de un om înarmat, de un copil ori un bătrân.

În cele din urmă ajunseră la domeniul care, așa cum știa Helene, se numea „Castelul Argensleben”. Numele se dovedi a fi absolut exagerat, deoarece era un domeniu modest, deși întins, pe care înainte de război se practicase preponderent creșterea cailor. Clădirea principală avea două aripi secundare care încadrau un teren pustiu, pe care încă se mai vedea îngrăditura de arbori uscați. Bazinul unei foste fântâni arteziene era plin cu nisip, gunoi și frunze putrezite. Clădirile erau mari, dar aveau ferestre mici, iar zidurile din cărămidă erau acoperite complet cu o mâzgă neagră, la care câteva urme de răzuială și tencuială nu reușiseră să îi vină de hac.

— După ce vom câștiga războiului, va arăta mai bine, îi spuse Ludolf în timp ce îi făcea turul domeniului.

Grajdurile cailor, un nesfârșit șir de boxe, erau aproape goale. Doar în patru dintre ele se aflau gloabe slabe și negre, care priveau pierdute în jur și care Helenei îi părură precum caii celor patru cavaleri ai apocalipsei.

Încăperile casei erau imense. Puțina lumină care se infiltra prin ferestre se pierdea înăuntru, astfel că părea să domnească un veșnic amurg. Pretutindeni se aflau dulapuri masive din lemn negru, ornate cu sculpturi misterioase, iar pe pereți atârnau uriașe picturi în ulei, care îi reprezentau pe strămoșii lui Ludolf.

Deci de acum înainte ea va trăi aici. Nu primi o cameră a ei, ci un dulap, în care să își pună hainele și alte lucruri. Și îi reîntâlni pe membrii familiei lui Ludolf, care la nunta de la Weimar nu se arătaseră deosebit de vorbăreți. Aici, în mediul lor, păreau și mai distanți. Mama lui Ludolf, o femeie în vârstă, scotea rareori vreun cuvânt și se plimba mereu prin gospodărie îmbrăcată în negru, sprijinită în baston, asemenea unui corb bizar. Sora lui Ludolf, Alma, o ființă tristă și zgârcită la vorbă, le dădea dispoziții slugilor bătrâne, înarmate, pentru că trebuiau să îi supravegheze pe cei trei prizonieri de război care lucrau în gospodărie. Bărbații aveau permanent lanțuri la picioare care zăngăneau.

Mai erau bucătărese, fete în casă, cameriste, grăjdari și alți servitori, mai mulți decât putu să vadă Helene în primul moment. Și totuși senzația că nu se afla în compania unor făpturi omenești nu o părăsea. Când intra dimineața în încăperea unde se servea micul dejun – ceea ce făcea în fiecare zi în care Ludolf nu era prezent ceilalți discutau întotdeauna despre unde ajunseseră „rușii”. Amuțeau imediat ce intra Helene, ca și cum nu ar fi știut că o puteau auzi de când se apropia pe coridor. La masa de prânz se serveau foarte des, spre exasperarea ei, păsări mici, neidentificabile, cu un sos acru maroniu. Oasele erau prea subțiri ca să fie îndepărtate și trosneau dezgustător când erau zdrobite în dinți. Toți păreau să le considere delicatese, doar că Helene prefera cartofii oricât de tari erau.

Când ieșise odată să se plimbe singură, descoperi într-un garaj un autocamion plin de cufere cu lucruri, lăzi cu provizii, pături, corturi și muniție: evident pregătiri pentru fugă. Așadar nu doar discutau despre rușii care se apropiau.

Helene se sperie când observă că în spatele ei venise cineva. Era Alma, care o rugă:

— Să nu îi spui lui Ludolf despre astea.

— Pentru numele lui Dumnezeu! îi scăpă Helenei, care după ce se mai liniști, întrebă: Dar de ce nu?

— Cine se pregătește de fugă nu mai crede în victoria finală. Și lucrul acesta este pasibil de pedeapsă.

Helene măsură cu privirea grozavul camion.

— El chiar