— Ba da. Dar dacă i se spune, nu mai poate să susțină că nu știa nimic.

Helene îi promise că așa va face. Alma o privi lung în tăcere și plecă fără a mai scoate o vorbă. Helene închise ușa garajului în urma ei, dar acum îi pierise cheful de plimbare. Cine știe peste ce fel de secrete obscure ar fi putut să mai dea?

Dar oricât de lugubru și de inospitalier era noul ei domiciliu, aspectul cel mai neplăcut din viața ei era faptul că se simțea obligată să fie la dispoziția a ceea ce Ludolf considera „tandrețe”.

Bărbăția lui se dezvoltase la fel de strâmb și diform ca restul trupului, dar funcționa ca la comandă și când era acasă, nu pregeta să facă uz de ea în fiecare seară. Aversiunea fizică a Helenei față de el o punea pe seama sfielii feciorelnice, care cu timpul avea să dispară. Helene făcea mișcările și scotea sunetele la care el probabil se aștepta și se bucura de fiecare dată când el termina. Din fericire, Ludolf nu era bărbatul care să rămână apoi treaz ori să mai aibă chef de discuții, ci se întorcea pe partea cealaltă satisfăcut și adormea.

În nopțile de singurătate se gândea la Arthur. La cât de minunat fusese cu ea, la faptul că niciodată nu avea să îl mai vadă, nu îi va mai auzi vocea și nu va mai ști cum îi mergea. Asta era cel mai rău din toată această poveste. Da, nici măcar nu știa dacă Ludolf nu dăduse instrucțiuni ca Arthur să fie ucis imediat după ce dădea semnalul că ajunsese! I se părea totuși exagerat să îl creadă capabil de așa ceva.

Inițial, ea avusese alt plan. Se gândise că se va căsători cu Ludolf și de voie, de nevoie îi va suporta prezența atât timp cât era necesar pentru a-și pregăti fuga în Brazilia, unde își va petrece restul vieții alături de Arthur. Asta îi comunicase și lui Arthur, de teamă că acesta ar fi refuzat altfel să își dea acordul și ea crezuse că așa se va întâmpla.

Dar cu timpul îi devenea tot mai clar, pe măsură ce se gândea, că nu va fi așa.

Mai întâi pentru că avea nevoie de pașaport că să treacă granița Reichului și, din câte auzise, și de o confirmare de la fisc că nu plătea impozitul Reichsfluchtsteuer sau că îl plătise. În ce privea pașaportul, pentru cineva ca Ludolf era floare la ureche să îl blocheze imediat ce observa că ea fugise. Ar fi fost primul lui gând și nu ar fi trebuit decât să sune la RSHA. Și nici măcar nu știa cum se obține acea confirmare de la fisc.

În al doilea rând o croazieră cu vaporul din Europa în Brazilia era scumpă și biletul trebuia cumpărat cu mult timp înainte, pentru că din cele mai diverse motive aceste călătorii erau foarte solicitate. Cum să facă ea asta? Deoarece nu mai existau bani lichizi, era imposibil să cumpere un astfel de bilet fără ca Ludolf să prindă de veste. Este adevărat că ea avea încă un cont personal, dar descoperise că sub ordinele lui Ludolf se afla și un departament care controla conturile anumitor persoane în privința plăților neobișnuite. Acest lucru se putea realiza acum prin programe de calculator care recunoșteau operațiunile neobișnuite din conturi și le anunțau. Iar ea era sigură că era supravegheată de Ludolf. După ce plecase să se plimbe prima oară în sat și băuse o Fanta la un mic birt, Ludolf aflase și îi spusese că deși dintr-o Fanta nu putea să dea de necaz, ar fi mai bine să nu mănânce nimic acolo, dacă îi pasă de starea ireproșabilă a digestiei sale.

Mai pe scurt: ea era sub supraveghere permanentă și nu cunoștea pe nimeni pe al cărui ajutor să conteze. În aceste condiții, ideea de a-l părăsi pe Ludolf și de a fugi în Brazilia era absolut utopică. Era mai bine să se împace cu soarta și să se străduiască să profite de lucrurile bune pe care i le oferea.

•••

Helene îi propuse lui Ludolf să cumpere un computer.

— Aș putea să lucrez de acasă, poate pentru o companie de asigurări, spuse ea. După război cu siguranță că va exista o cerere mare de programatoare.

Erau la micul dejun. Ludolf îi întinsese ceașca să îi toarne cafea. Cafea adevărată, pe care o procurase el de undeva.

— Soția mea nu are nevoie să lucreze, răspunse el sec.

— Da, desigur, se grăbi să îl asigure Helene, dar vezi că aici nu am nimic de făcut și…

— După ce vei aduce pe lume primul nostru copil, vei avea mai multă treabă decât crezi.

Helene amuți. Gândul de a rămâne gravidă cu Ludolf îi repugna.

— Dar până atunci…

— Facem totul ca până atunci să nu mai treacă mult timp, zise Ludolf cu un rânjet care o îngrețoșă. Nu?

— Da. Asta-i adevărat.

Poate că războiul o va salva. Poate că frontul va ajunge aici mai repede decât copilul. Poate că ei vor fi nevoiți să fugă cu camionul gata pregătit.

Ludolf continuă:

— Și în afară de asta, acum nu se mai pot cumpăra computere pentru uz personal. Războiul are nevoie de toate resursele. Mă tem că va trebui să te mulțumești cu telefonul tău. Știu că este mai complicat să intri de pe el în Rețeaua internațională, dar se poate. Poți intra pe forum, poți să telefonezi prietenelor…

— Da, spuse Helene docilă, deși tare i-ar fi plăcut să țipe. Dar cu el nu pot crea PROGRAME! O să mă descurc.

De atunci ea începu într-adevăr să petreacă mult timp telefonând și răscolind forumul. Dădu peste un grup de viitoare mame, la care se abonă, pentru a fi pregătită pentru inevitabil, și aderă la un grup special al soțiilor de SS-iști, în care se deplângeau îndeosebi toată secretomania și programul lung de lucru al soților. Helene se alătură jelaniilor, cu toate că perioadele îndelungate în care Ludolf nu era acasă erau cel mai