Cu Marie vorbea la telefon din când în când, dar aceasta avea puțin timp liber, deoarece aștepta al doilea copil. În plus, pentru că toți lucrătorii lor fuseseră trimiși pe front, avea permanent ceva de făcut. Dar în rest îi mergea bine.

Și Helenei îi făcea bine să audă vocea prietenei sale, dar se străduia ca aceste convorbiri să nu fie prea lungi. Se simțea inhibată, neștiind dacă Ludolf i le înregistra. Uneori el făcea observații care sugerau că făcea asta, dar nu voia să confirme.

Din fericire, Marie gândea la fel, și nu pomenea nimic ce ar fi fost împovărător. Dar firește că Helene nu îi putea destăinui cum se simte într-adevăr.

Din când în când mai vorbea cu mama ei. De cele mai multe ori o suna aceasta, încă teribil de încântată că fiica ei se căsătorise cu un nobil. În timp ce Marie bănuia că ea nu se simțea grozav, mama Helenei nu avea nici cea mai mică bănuială, ci aștepta plină de nerăbdare prima mare sărbătoare „la castel”, preferabil cu ocazia botezului primului ei nepot. Cu acest prilej, îi spusese de mai multe ori, va fi pusă din nou în valoare bijuteria de familie pe care i-o dăruise la nuntă.

— Va fi bine, îi spunea mama ei. Vă vom vizita imediat după ce războiul va fi câștigat.

Helene trebuia să se abțină să nu ofteze:

— Da. Veniți.

Imediat ce războiul va fi câștigat? Pe aici nu exista impresia că asta se va petrece curând. De la ferestrele dinspre nord ale ultimului etaj Helene vedea din când în când transporturile care se îndreptau spre est, șiruri lungi de autocamioane triste, transportoare de trupe și obuziere care mergeau atât de încet, de parcă ar fi știut că le așteptau doar nenorociri.

Ca să își facă de lucru, se oferi să îngrijească mormintele familiei Von Argensleben. Nu avea nevoie de mare lucru. O stropitoare, o lopată și niște mănuși de grădinărit îi erau de ajuns. Activitatea aceasta îi putea lua mult timp, deoarece numărul strămoșilor lui Ludolf imortalizați în imensele portrete din clădirea principală și înmormântați în cimitirul local era considerabil. Așa că Helene își petrecea toată ziua plivind buruieni, plantând flori, udându-le ori înlocuindu-le, curățind pietrele funerare de pete și găinaț de păsări. Era o muncă liniștită și simplă, în care se simțea singură cu gândurile ei – adică exact ca atunci când programa.

În plus, cimitirul îi părea un loc aflat deasupra nebuniei lumii. Aici, printre morți, era cuprinsă din când în când de dorința de a fi moartă, de a fi depășit viața aceasta atât de lipsită de sens, fără iubire. Și iubirea încă însemna pentru ea și va însemna pentru totdeauna un singur lucru: Arthur.

Aici i s-a întâmplat ca, privind într-o după-amiază cerul, să își spună că dacă în viața aceasta nu îi mai rămânea altceva de făcut, să intre în joc și să încerce să fugă la Arthur.

•••

Pentru realizarea acestui plan își dădu seama că trebuia mai întâi să caute aliați.

Din fericire, Ludolf o anunță într-o zi la prânz că va trebui să călătorească mai des și pentru perioade mai lungi. Din felul în care se exprimase, Helene rămase cu impresia că el avea sentimente contradictorii: pe de o parte era mândru de misiunile lui, pe de altă parte sarcinile lui contraveneau țelurilor personale.

— Cum așa? întrebă Helene, în timp ce îi punea în farfurie, așa cum el se și aștepta, cea mai mare bucată de carne din tavă. Ți s-a repartizat un nou domeniu de activitate?

El o privi gânditor ca totdeauna când simțea că îl înțelege.

— Da, unul delicat.

Helene îl urmărea nemișcată cum își căuta cuvintele, așteptându-se la ceva rău.

— Tu știi, începu el, că poporul nostru a trebuit să plătească un mare tribut în sânge. Chiar dacă războiul se termină curând, pierderile sunt dureros de mari. Și firește că mai ales bărbații tineri, cei în floarea vârstei, au fost cei care și-au dat viața pentru patrie, ceea ce înseamnă și că după război multe femei tinere vor române nemăritate. O situație insuportabilă având în vedere necesitatea de a înlocui pierderile cât mai repede posibil. De aceea reichsführerul a decis să creeze sistemul Lebensborn (Fântâna Vieții), pentru ca și femeile nemăritate să poată să crească niște copii arieni. Ludolf își împreună palmele și adăugă: Iar de la mine se așteaptă să supraveghez proiectul.

Helene simți pentru un moment o gelozie complet irațională.

— Se așteaptă de la tine și… să ajuți? Dacă, să zicem, ar fi nevoie de bărbați?

— Nu, nu, răspunse repede Ludolf, la ce te gândești? La aceste… activități, sunt admiși numai arieni de nivelul AAA sau AA. Nu, eu trebuie să supraveghez lucrările de construcții, să caut oameni condamnați la muncă forțată, să întocmesc formulare de admitere, să iau măsurile de securitate și alte chestiuni asemănătoare. Nicio grijă.

Mirându-se de sine însăși, Helene întrebă:

— Și când va începe?

— Mâine, răspunse Ludolf. Iar eu va trebui să fiu plecat cel puțin o săptămână.

În acea noapte, în timp ce Ludolf își executa obișnuitul exercițiu de procreare, ea se gândi ce va face dacă va rămâne gravidă înainte de a reuși să fugă. Va mai fi ea în stare să îl părăsească pe Ludolf? Ori poate, în cel mai rău caz, să îi lase lui copilul?

Nu, asta niciun caz, își zise tocmai când Ludolf își încheia gemând obligația conjugală. Putea doar să spere că trupul ei va refuza în continuare să o pună în această dilemă.

În dimineața următoare, după ce Ludolf plecă, ea întocmi o listă cu toate persoanele cu care avea de-a face pe domeniu. Și hotărî să le supună la probe.

Ceea ce nu se putea face la repezeală. Dimpotrivă, pentru ca rezultatele să fie temeinice, trebuia să aibă tot timpul din lume, timp pe care ea nu îl avea!

Nu conta. În zilele următoare Helene căută ocazii de