Cînd se lumină de zi, nu ieşirăm de după copaci. Un ceas întreg stăturăm cu ochii aţintiţi asupra trecătorii. Dar acolo nu se mişca nimic.

De aceea găsirăm cu cale să cercetăm mai bine terenul, să-i căutăm pe kiowaşi. Dacă mai erau aici, se cerea prudenţă; ar fi trebuit să ne apropiem de ei în mare taină şi am fi pierdut o groază de timp. De aceea i-am propus lui Winnetou:

— Ascultă-mă, kiowaşii au trecut doar prin prerie spre muntele Nugget; probabil că vor folosi acum, la întoarcere, acelaşi traseu. La ce bun să-i mai căutăm în zadar? Ocolind munţii pînă în locul unde omul tău i-a zărit ieri, vom vedea precis dacă ei se mai află acolo. De ce să pierdem vremea, cînd ne putem dumeri mai repede şi mai uşor?

— Fratele meu a găsit soluţia potrivită. Aşa vom face.

Sărirăm pe cai şi făcurăm un ocol în semicerc spre sud, cotind apoi spre vest. Era drumul în sens invers, pe care-l străbătuseră apaşii în căutarea lui Santer după fuga acestuia. Ajunşi în preria situată la sud de Nugget-tsil, prevederile mele se adeveriră: am dat peste două urme mari şi adînci; una de ieri, care ducea în largul văii, alta proaspătă, de astăzi, care venea dintr-acolo. Deşi kiowaşii plecaseră, era clar. Totuşi, pentru a ne convinge, pătrunserăm în vale şi călărirăm o bucată de drum pe urmele lor, pînă stabilirăm cu toată precizia că locul fusese abandonat de kiowaşi.

Ne luarăm din nou după semnele ce veneau dinspre muntele Nugget, împreunîndu-se cu cele în sens opus. Erau atît de adînci şi desluşite, încît trădau vădit intenţia kiowaşilor de a ne atrage pe acest drum. Voiau cu tot dinadinsul să ne momească şi, de aceea, chiar în locurile cele mai dure, îşi dăduseră osteneala să lase urme cît mai vizibile. Un zîmbet uşor flutură pe buzele lui Winnetou cînd îmi; spuse:

— Kiowaşii ăştia ar trebui să ne cunoască mai bine. Să fi şters urmele, că tot le-am fi descoperit. Dar aşa, ne deşteaptă ei înşişi bănuiala. Au vrut s-o facă pe deştepţii şi a ieşit pe dos. N-au nici un pic de minte.

Vorbi cu glas tare, încît şi prizonierul kiowaş, pe care, fireşte, îl; luaserăm cu noi, putu să-l audă. Adresîndu-se acestuia, Winnetou adăugă:

— Tu, pesemne, ai să mori, pentru că te vom ucide dacă Sam Hawkens nu va fi eliberat, sau dacă vom afla că a fost chinuit. Dar dacă se întîmplă cumva altminteri şi te lăsăm în viaţă, atunci spunele alor tăi că lucrează ca nişte mucoşi, care n-au învăţat nimic şi se fac de rîsul lumii, dîndu-şi aere de oameni mari. Nu sîntem atît de proşti, încît să ne ducă de nas.

Acestea zise, Winnetou cîrmi şi se abătu de la urmele ce duceau spre sud-est, îndreptîndu-se hotărît spre răsărit. Ne găseam între izvoarele Canadianului sudic şi cele ale braţului nordic aparţinînd lui Red River. Intenţia lui Winnetou era să-l atingă pe acesta din urmă.

Caii apaşilor care mă însoţiseră în urmărirea lui Santer erau cam osteniţi, motiv pentru care înaintam mai încet. Se adăuga faptul că, proviziile noastre fiind pe terminate, eram obligaţi să ne ocupăm de vînat, ceea ce însemna ca, pe de o parte, să pierdem timp preţios, iar pe de alta, în cursul vînătorii, să slăbim vigilenţa necesară. Totodată, eram nevoiţi să lăsăm urme, ceea ce altminteri s-ar fi putut evita.

Din fericire, către amurg dădurăm de un grup de bizoni, întîrziaţii unor mari cirezi care-şi încheiaseră migraţiunea spre miazăzi. Împuşcarăm două bivoliţe şi ne