A doua zi, am atins braţul nordic al lui Red River şi i-am urmat cursul în jos. Apa nu era adîncă, în schimb malurile — bogate în verdeaţă, spre deosebire de iarba pîrlită pe care călcasem pînă atunci.

Rîul Salt Fork izvorăşte în apus şi se varsă dinspre dreapta în Red River. În unghiul format la îmbucătura celor două ape se afla pe atunci satul kiowaşilor conduşi de Tangua. Noi ne găseam pe stînga Fluviului Roşu, adică Red River. Puteam deci spera să nu fim observaţi.

Totuşi, ajunşi aproape de vărsarea lui Salt Fork, am ocolit cam o jumătate de zi de drum ca să ne întoarcem mai în vale, iarăşi la Red River. Pentru şi mai multă precauţie, am făcut ocolul noaptea, încheindu-l o dată cu primele raze ale soarelui. Ne aflam, în sfîrşit, aşa cum plănuisem, pe direcţia opusă celei de unde ne aşteptau kiowaşii.

Căutarăm un loc de popas după această noapte de călărie obositoare.

Numai Winnetou şi cu mine nu aveam timp de odihnă. Grăbit să pornească în recunoaştere, tînărul apaş îmi ceru să-l însoţesc.

Pînă aici, drumul nostru urmase cursul apei în coborîre. Recunoaşterea trebuia s-o facem dimpotrivă, în susul rîului şi anume pe malul opus. Se punea deci problema să traversăm rîul, ceea ce nu era prea greu, chiar dacă apele ar fi fost mai umflate.

Fireşte că n-am traversat rîul în apropierea taberei noastre, deoarece urmele ar fi putut să fie uşor depistate şi, dacă cineva, dintr-un motiv sau altul, s-ar fi ţinut de ele, ne-ar fi descoperit adăpostul.

Am mai coborît deci o vreme în josul apei, pînă am ajuns la vărsarea unui alt afluent al lui Red River. Prin acest afluent mînarăm caii şi trecurăm dincolo, călărind împotriva curentului. Astfel urmele noastre se pierdură. După o jumătate de oră părăsirăm malul afluentului şi o luarăm către prerie, pentru ca, întorcîndu-ne iarăşi la Red River, să-l atingem într-un loc situat la cîteva mile engleze mai sus de tabăra noastră.

Acest ocol, cu preocuparea de a ne ascunde urmele, fusese greu şi durase mult. Dar osteneala ne fu răsplătită mai curînd decît am fi crezut. Nici nu ajunsesem bine la rîu, ne mai aflam încă în prerie, cînd zărirăm doi călăreţi ce mînau vreo doisprezece catîri de povară.

Nu veneau chiar în direcţia noastră, ci pe dreapta. Unul călărea în faţă, celălalt în urma catîrilor bine încărcaţi. Nu le desluşeam chipurile, dar am dedus, după veşminte, că sînt albi.

Ei ne observară, la rîndul lor şi se opriră. Ar fi bătut la ochi dacă treceam şi evitam întîlnirea. În schimb, o discuţie cu ei ne-ar fi putut aduce mult folos, deoarece veneau din satul kiowaşilor. Să ne facă vreun rău? Nu era cu putinţă. Nici nu le-ar fi trecut prin gînd să ne cerceteze urmele, care, de altfel, se găseau tocmai la nord, lîngă afluentul de care am pomenit. Îl întrebai, deci, pe Winnetou:

— Mergem în întîmpinarea lor?

— Mergem, răspunse dînsul. Sînt feţe palide, de bună seamă nişte negustori care au făcut schimb de mărfuri cu kiowaşii. Dar nu trebuie să afle cine sîntem.

— Bine. Atunci eu sînt funcţionar la o agenţie de comerţ şi merg în satul kiowaşilor. Te-am luat ca însoţitor pentru că nu cunosc limba. Eşti indian din neamul Pawnee.

— În regulă. Fratele meu să discute dînsul cu aceste feţe palide.

Ne îndreptarăm spre ei. După cum se întîmplă de obicei în Vestul Sălbatic, îşi pregătiră puştile şi ne priveau cu suspiciune.

— Lăsaţi puştile, domnilor! Îi invitai, apropiindu-mă. N-avem de gînd să vă muşcăm.

— Nici nu v-ar prii, răspunse unul. Ştim şi noi să muşcăm. Nu de frică am pus mîna