apucase să facă doi paşi şi fereastra din stânga lui se sparse cu o bubuitură asurzitoare. In timp ce se dădu la o parte, un corp uriaş zbură pe fereastră şi se izbi de peretele de vizavi. Ceva mare şi păros se desprinse scheunând de noul venit şi se aruncă asupra lui Harry.

— Hagrid! strigă Harry, încercând să scape de dulăul care se gudura pe lângă el, în timp ce o siluetă enormă cu barbă se ridică de pe podea. Ce...

— Harry, eşti aici! Eşti aici!

Hagrid se aplecă, îl strânse repede pe Harry într-o îmbrăţişare ca de urs şi apoi fugi din nou la fereastra spartă.

— Bravo, Grawpy! răcni el prin gaura din fereastră. Ne vedem imediat, să fii cuminte!

Harry zări, dincolo de Hagrid, străfulgerări de lumină în noapte,  în depărtare, şi auzi un strigăt ciudat, pătrunzător. Se uită la ceas: era miezul nopţii. Bătălia începuse.

— Fir-aş al naibii, Harry, gâfâi Hagrid, acu-i-acu', nu? A  venii vremea să luptăm?

— Hagrid, de unde ai venit?

— L-am auzit pe Ştim-Noi-Cine din peştera noastră, spuse

Hagrid sumbru. Răsunătoare voce, nu? „Aveţi răgaz până la  miezul nopţii să mi-1 daţi pe Potter! ". Am ştiut că trebuia să fii  aici, am ştiut cetrebuia să se întâmple. Dă-te jos, Colţ. Aşa că  am venit să participăm şi noi, eu cu Grawpy şi cu Colţ. Am  dărâmat zidul de hotar de lângă pădure, ne-a adus Grawpy, pe mine şi pe Colţ. I-am spus să mă lase lângă castel, aşa că m-a  aruncat pe fereastră, dragul de el. Nu e exactce am vrut să  spun, da'... unde-s Ron şi Hermione?

— Asta, spuse Harry, este o întrebare foarte bună. Hai!  Plecară în grabă împreună pe coridor, cu Colţ după ei. Peste

tot în jurul lor se auzeau zgomote de paşi şi strigăte, iar dincolo de ferestre Harry văzu alte străfulgerări de lumină, pe domeniul  întunecat.

— Unde mergem? gâfâi Hagrid, fugind cu paşi apăsaţi în  urma lui Harry şi făcând să tremure scândurile podelelor.

— Nu ştiu exact, spuse Harry, cotind din nou, la nimereală,  dar Ron şi Hermione trebuie să fie pe aici, pe undeva.

Primele victime ale bătăliei erau deja întinse de-a curmezişul, pe culoarul din faţa lor. Cei doi gargui din piatră care păzeau de obicei intrarea în cancelarie fuseseră distruşi de un blestem  care intrase pe o altă fereastră spartă. Rămăşiţele se mişcau încet pe podea. Harry sări peste unul dintre capetele desprinse de corp şi atunci garguiul spuse:

— Sigur, nu te sinchisi de mine... eu doar stau aici, făcut fărâmiţe. Chipul său urât din piatră îl făcu pe Harry să se gândească dintrodată la bustul din marmură al Rowenei Ochide-Şoim, din casa lui Xenophilius Lovegood, care purta coroana  aceea ridicolă, şi apoi la statuia din Turnul Ochilor-de-Şoim, la  diadema din piatră peste buclele albe...

Când ajunse la capătul culoarului, îşi aminti de o a treia  statuie: cea a unui vrăjitor bătrân urât, pe capul căruia Harry  însuşi pusese o perucă şi o tiară veche, patinată. Harry simţi  şocul străfulgerându-1 la fel ca whisky-ul foc şi fu cât pe ce să  se împiedice. In sfârşit, ştia unde îl aştepta Horcruxul. Tom  Cruplud, care nu avusese încredere în nimeni şi acţionase

de unul singur, s-ar fi putut să fie destul de arogant încât să  presupună că el şi numai el pătrunsese cele mai adânci mistere ale castelului Hogwarts. Desigur, Dumbledore şi Flitwick, care fuseseră elevi-model, nu ajunseseră niciodată în locul acela, dar  el, Harry, seabătuse în timpul şcolii de la drumul bătătorit. Iată,  în sfârşit, un secret pe care îl ştiau el şi Cap-de-Mort, dar pe care Dumbledore nu îl descoperise niciodată.  Fu trezit la  realitate de profesoara Lăstar, care îl depăşi în fugă, tro

 

păind, urmată de Neville şi de încă şase elevi, care purtau cu toţii căşti pe urechi şi duceau un fel de plante mari în ghivece.

— Mătrăgune! îi strigă Neville lui Harry peste umăr în fugă.

O să le aruncăm peste ziduri. N-o să le placă deloc!  Acum, Harry ştia unde să se ducă. Porni cu Hagrid şi cu Colţ,  care venea la galop, în urma lui. Trecură pe lângă portrete, unul după altul, şi personajele din tablouri fugeau pe lângă ei; erau vrăjitori şi vrăjitoare care purtau gulere din dantelă şi pantaloni  până sub genunchi, armuri şi pelerine, care se înghesuiau unii în ramele altora, strigând veşti din alte părţi ale castelului.

Când ajunseră la capătul holului, tot castelul se cutremură şi  Harry ştiu, în timp ce o vază imensă fu spulberată de pe soclul  ei cu o bubuitură răsunătoare, că acum castelul era supus unor  farmece mult mai sinistre decât cele ale profesorilor şi ale Ordinului.

— E-n ordine, Colţ, e-n ordine! strigă Hagrid, dar dulăul  fugise deja, în timp ce cioburile de porţelan zburau prin aer ca  nişte schije. Hagrid începu să alerge după câinele îngrozit,  lăsându-1 singur pe Harry. Harry înainta pe coridoarele care se cutremurau, cu bagheta pregătită, şi, pe lungimea unui întreg  coridor micuţul cavaler pictat, Sir Cadogan, sări din tablou în  tablou, odată cu Harry, strigându-i cuvinte încurajatoare, în  vreme ce poneiul său grăsuţ mergea la pas în urma lui.

— Fanfaroni şi ticăloşi, haimanale josnice, alungă-i, Harry  Potter, dă-i afară!

Harry coti la capătul holului şi dădu peste Fred şi un mic  grup de elevi, printre care şi Lee Jordan şi Hannah Abbott,  stând lângă un alt soclu gol, a cărui statuie ascunsese o intrare secretă. Îşi scoaseră baghetele şi ciuleau urechile în faţa găurii  ascunse.

— E o noapte numai bună pentru luptă! strigă Fred, în timp ce castelul se cutremură din nou şi Harry sări pe lângă ei,  încântat şi îngrozit în egală măsură.

Fugi de-a lungul altui coridor, apoi apărură bufniţe peste tot; doamna Norris şuiera şi încerca să le dea jos cu lăbuţele, fără  îndoială pentru a le duce înapoi la locul lor.

— Potter!

Aberforth Dumbledore bloca holul din faţa lui, având bagheta pregătită.

— Mi-au tropăit sute de puşti prin cârciumă, Potter!

— Ştiu, se evacuează castelul, spuse Harry. Cap-de-Mort

este...

— ... atacă