Aberforth. Nu sunt surd, a auzit tot satul Hogsmeade. Şi nu ţi-a  trecut niciodată prin minte să iei ostatici nişte Viperini? Tocmai  ai trimis afară, în siguranţă, copii ai Devoratorilor Morţii. Nu ar  fi fost o idee mai bună să îi ţii aici?

— Asta nu l-ar fi oprit pe Cap-de-Mort, spuse Harry, şi  fratele dumneavoastră nu ar fi făcut-o niciodată.

Aberforth mormăi şi fugi în direcţia opusă.

Fratele dumneavoastră nu ar fi făcut-o niciodată... Ei bine, era  adevărat, gândi Harry, în timp ce fugea din nou. Dumbledore,  care îl apărase atât de mult timp pe Plesneală, nu ar fi ţinut  niciodată elevi

ostatici. Derapând imediat după ultimul colţ, strigă de uşurare şi, în acelaşi timp, de mânie când îi văzu: Ron şi Hermione aveau braţele pline de nişte obiecte galbene, curbate, mari şi  murdare, iar Ron ducea şi o mătură sub braţ.

— Unde naiba aţi fost? strigă Harry.

— In Camera Secretelor, spuse Ron.

— In Camera... poftim? făcu Harry, oprindu-se brusc în faţa  lor.

— A fost ideea lui Ron, numai a lui! spuse Hermione pe nerăsuflate. Nu-i aşa că a fost absolut genial? Stăteam acolo,  după ce ai plecat, şi i-am zis lui Ron că şi dacă o să-1 găsim pe ultimul, cum o să scăpăm de el? încă nu distrusesem cupa! Şi  atunci, i-a trecut prin minte! Baziliscul!

— Ce nai...

— Ceva care să distrugă Horcruxurile, spuse Ron firesc.

Harry se uită la obiectele pe care le ţineau în braţe Ron şi Hermione; acum îşi dădu seama că erau colţi mari, curbaţi, smulşi  din craniul baziliscului mort.

— Dar aţi intrat în ea? întrebă el, uitându-se când la colţi,  când la Ron. Trebuie să vorbeşti reptomita!

— A vorbit! şopti Hermione. Arată-i, Ron!  Ron scoase un şuierat îngrozitor, sugrumat.

— Aşa ai făcut atunci când ai deschis medalionul, îi spuse el  lui Harry, cerându-şi scuze. A trebuit să încerc de câteva ori înaintesă o nimeresc, dar — ridică din umeri cu modestie -,  până la urmă am intrat.

— A fost extraordinar! zise Hermione. Extraordinar!

— Deci... Harry se chinuia să îi urmărească. Deci...

— Deci am mai tăiat un Horcrux de pe listă, spuse Ron şi  scoase din interiorul baghetei rămăşiţele distruse ale cupei lui  Astropuf. Hermione a străpuns-o. M-am gândit că aşa era cel  mai bine. Încă nu avusese plăcerea.

— Genial! strigă Harry.

— Floare la ureche, spuse Ron, deşi părea foarte mândru de el. Deci... tu ce veşti ai? În timp ce spunea asta, deasupra lor avu loc o explozie. Toţi trei se uitară în direcţia aceea, din tavan  cădea praf şi se auzi un ţipăt.

— Ştiu cum arată diadema, şi ştiu şi unde e, spuse Harry,  precipitat. A ascuns-o exact unde mi-am ascuns manualul vechi  de Poţiuni, unde ascunde toată lumea lucruri, de secole întregi.  A crezut că era singurul care o găsise. Haideţi. În timp ce pereţii  se cutremurară din nou, îi conduse pe ceilalţi înapoi prin  intrarea ascunsă, coborând pe scara care ducea în Camera  Necesităţii. Nu mai era nimeni acolo, în afară de trei femei:

Ginny, Tonks şi o vrăjitoare în vârstă, care purta o pălărie mâncată de molii. Harry o recunoscu imediat, era bunica lui  Neville.

— A, Potter, spuse ea vioi, de parcă l-ar fi aşteptat să vină.  Spune-ne ce se întâmplă!

— Toată lumea e bine? întrebară Ginny şi Tonks într-un

glas.

— Da, din câte ştim noi, spuse Harry. Mai sunt oameni pe culoarul spre „Capul de mistreţ"?

Ştia că încăperea nu se putea transforma, dacă încă mai erau oameni în ea.

— Eu am fost ultima care am venit prin el, spuse doamna  Poponeaţă. L-am sigilat, m-am gândit că nu era indicat să îl  lăsăm deschis, acum că Aberforth a plecat din cârciumă. L-ai  văzut cumva pe nepotul meu?

— Luptă, spuse Harry.

— Fireşte, zise bătrâna cu mândrie. Scuzaţi-mă, mă duc să  îl ajut. Se îndreptă cu o viteză surprinzătoare spre treptele din  piatră. Harry se uită la Tonks.

— Tu nu trebuia să fii cu Teddy la mama ta?

— N-am putut să suport să nu ştiu nimic, spuse Tonks  neliniştită. Are ea grijă de el. L-ai văzut pe Remus?

— Avea de gând să conducă un grup de luptători pe domeniu. Tonks plecă în grabă, fără să mai adauge nimic.

— Ginny, spuse Harry, îmi pare rău, dar trebuie să ieşi şi tu.  Doar pentru puţin timp. Apoi poţi să te întorci.

Ginny păru absolut încântată să îşi părăsească sanctuarul.

— Şi apoi poţi să te întorci! strigă Harry după ea, în timp ce Ginny urcă treptele în fugă, după Tonks. Trebuie să vii înapoi!

— Stai puţin! spuse Ron tăios. Am uitat de cineva!

— De cine? întrebă Hermione.

— De spiriduşii de casă, trebuie să fie cu toţii în bucătării,  nu?

— Vrei să spui că ar trebui să-i îndemnăm şi pe ei să lupte?  întrebă Harry.

— Nu, zise Ron pe un ton serios, vreau să spun că ar trebui  să-i îndemnăm să plece. Nu mai vrem să ajungă şi alţii ca  Dobby, nu? Nu le putem ordona să moară pentru noi!  Hermione dădu drumul colţilor de bazilisc, care căzură cu zgomot. Fugi spre Ron, îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi  îl sărută direct pe buze. Ron azvârli cât colo colţii şi mătura pe care le ţinea şi-i răspunse foarte pătimaş, ridicând-o în braţe.

— Chiar e momentul cel mai potrivit? întrebă Harry încet şi,  cum nu stârni nicio reacţie, iar Ron şi Hermione se strânseră şi  mai tare în braţe, învârtindu-se uşor pe loc, ridică vocea şi zise: Hei! Suntem în mijlocul unui război!

Ron şi Hermione se despărţiră, ţinându-şi în continuare braţele unul în jurul celuilalt.

— Ştiu, prietene, spuse Ron, care arăta de parcă tocmai  primise un balon-ghiulea în ceafă. Acum ori niciodată, nu?

— Lasă asta, cum rămâne cu Horcruxul? strigă Harry. Nu  credeţi că aţi putea să vă abţineţi până găsim diadema?

— Da, sigur. Scuze, spuse Ron, în timp ce