Când se întoarseră pe culoarul de la etaj, fu limpede că în cele trei minute pe care le petrecuseră în Camera Necesităţii situaţia  din castel se agravase considerabil: pereţii şi tavanul se cutremurau mai rău ca niciodată, aerul era plin de praf şi Harry  văzu pe cea mai apropiată fereastră zeci de străfulgerări roşii şi  verzi, atât de aproape de castel, încât ştiu că Devoratorii Morţii  nu mai aveau mult şi intrau. Când se uită în jos, Harry îl văzu pe uriaşul Grawp traversând domeniul şi vânturând ceea ce părea să fie un gargui din piatră, smuls de pe acoperiş. Răcnea  nemulţumit.

— Să sperăm că o să calce pe unii dintre ei! spuse Ron, în  timp ce alte ţipete se auziră de undeva din apropiere.

— Atât timp cât nu-s ai noştri! spuse o voce.

Harry se întoarse şi le văzu pe Ginny şi pe Tonks; amândouă aveau baghetele scoase şi stăteau la fereastra alăturată, care avea câteva ochiuri sparte. Chiar sub ochii lui, Ginny trimise un  blestem bine ţintit într-o mulţime de luptători de dedesubt.

— Bravo! strigă o siluetă care fugea spre ei prin praf şi Harry  îl văzu din nou pe Aberforth, cu părul fluturându-i în vânt, în  timp ce trecu pe lângă ei în fruntea unui grup de elevi. Se pare că s-ar putea să treacă de meterezele din nord, au adus şi ei  uriaşi!

— L-ai văzut pe Remus? strigă Tonks după el.

— Ultima dată când l-am văzut, se duela cu Dolohov! strigă Aberforth.

— Tonks, spuse Ginny, Tonks, sunt sigură că e bine.

Dar Tonks o luase la fugă prin praf, după Aberforth.

Ginny se întoarse, neajutorată, spre Harry, Ron şi Hermione.

— N-o să păţească nimic, zise Harry, deşi ştiau că erau doar  vorbe goale. Ginny, ne întoarcem imediat, tu stai la adăpost, ai  grijă. Hai! le spuse lui Ron şi Hermionei şi cei trei rugiră înapoi  spre porţiunea de perete dincolo de care Camera Necesităţii  aştepta să îndeplinească dorinţa următorului vizitator.

Am nevoie de locul unde sunt ascunse toate lucrurile, o imploră  Harry în gând şi uşa se materializa când fugiră a treia oară prin  dreptul ei. Rumoarea luptei se stinse în clipa în care trecură  pragul şi închiseră uşa după ei; locul era cufundat în tăcere.  Erau într-o încăpere de mărimea unei catedrale, care arăta ca  un oraş, cu zidurile înalte alcătuite din obiecte ascunse de elevi  cu multă vreme în urmă.

— Şi nu şi-a dat niciodată seama că putea să intre oricine1,  spuse Ron şi vocea lui răsună în tăcerea dimprejur.

— A crezut că era singurul, spuse Harry. Din păcate pentru el, a trebuit să ascund şi eu lucruri la vremea mea... Pe aici,  adăugă el, cred că e undeva, aici...

Trecu pe lângă trolul împăiat şi Dulapul Magic pe care

Draco Reacredinţă îl reparase anul trecut, cu urmări deosebit de grave, apoi ezită, uitându-se în sus şi în jos, de-a lungul  culoarului cu vechituri, nemaiamintindu-şi unde trebuia să  meargă.

— Accio diademă, strigă Hermione disperată, dar nu veni  nimic în zbor spre ei. Se părea că, la fel ca şi depozitul de la  Gringotts, camera nu accepta să renunţe atât de uşor la  obiectele sale ascunse.

— Hai să ne despărţim, le spuse Harry celorlalţi doi. Uitaţivă după un bust din piatră al unui bărbat care poartă perucă şi  o tiară! E pe o comodă şi sigur se găseşte pe undeva, prin  apropiere. Fugiră de-a lungul culoarelor alăturate. Harry auzi  paşii celorlalţi răsunând printre munţii de vechituri, sticle,  pălării, lăzi, scaune, cărţi, arme, mături şi lilieci.

— Undeva prin apropiere, bolborosi Harry ca pentru el.  Undeva... undeva... Se adânci din ce în ce mai mult în labirint,  căutând obiecte pe care să le recunoască din prima sa  incursiune în camera aceea. Îşi auzea propria răsuflare, părea  că-i tremură până şi sufletul. Şi iată cum, chiar acolo, înaintea  lui, se ivi comoda dărăpănată în care îşi ascunsese manualul de Poţiuni şi peste ea bustul din piatră al vrăjitorului ciupit de vărsat de vânt, care purta o perucă veche plină de praf şi ceea  ce semăna cu o tiară antică, decolorată. Întinsese deja mâna,  deşi era la trei metri depărtare de ea, când o voce din spatele lui spuse:

— Stai aşa, Potter. Se opri din înaintare şi se întoarse.

Crabbe şi Goyle stăteau chiar în spatele lui, umăr la umăr, cu baghetele îndreptate direct spre Harry. Harry îl văzu Draco Reacredinţă prin spaţiul mic, rămas între feţele lor batjocoritoare.

— Potter, aia e bagheta mea, spuse Reacredinţă, aţintind-o  pe cea pe care o ţinea prin despărţitura dintre capetele lui  Crabbe şi Goyle.

— A fost, gâfâi Harry, apucând şi mai strâns bagheta din  lemn de păducel. Aparţine cui o are, Reacredinţă. Cine ţi-a  împrumutat-o pe a ta?

— Mama, spuse Draco.

Harry râse, deşi nu era deloc o situaţie amuzantă. Nu îi mai  auzea pe Ron şi Hermione. Se părea că se îndepărtaseră,  căutând diadema.

— Deci cum de voi trei nu sunteţi cu Cap-de-Mort? întrebă  Harry.

— O să fim răsplătiţi, spuse Crabbe, cu o voce surprinzător  de blândă pentru un om atât de masiv. Harry nu îl mai auzise vorbind până atunci. Crabbe zâmbea ca un copil căruia i se promisese o pungă mare cu dulciuri. Am rămas în urmă, Potter.

— Am hotărât să nu plecăm, ca să te dăm pe mâna lui.

— Ce plan bun, spuse Harry pe un ton admirativ şi  batjocoritor în acelaşi timp. Nu îi venea să creadă că era atât de aproape şi că nu putea ajunge la ea din cauza lui Reacredinţă,  Crabbe şi Goyle. Începu să se dea încet înapoi spre locul unde Horcruxul era aşezat strâmb, pe capul bustului. Dacă l-ar fi  putut înşfăca înainte să înceapă lupta...

— Şi cum aţi intrat aici? întrebă el, încercând să le distragă  atenţia.

— Eu aproape că am trăit în Camera Lucrurilor Ascunse tot anul trecut, spuse Reacredinţă pe un ton certăreţ. Ştiu cum să  intru.

— Ne-am