afacere, pentru a pune în siguranță un dezertor, iubitul ei. Îi povesti cât suferea că nu știa cum îi merge acestuia, că nu avea să îl mai revadă niciodată și că în căsătoria ei părea a fi doar o iapă de prăsilă.

— Nu știu cât mai suport asta, mărturisi ea. Aș vrea să fi fost moartă.

Spunând aceste vorbe, se trezi în brațele străinei, fără să își poată aminti cum și când ajunsese acolo. Tresări îngrozită, se eliberă din îmbrățișare, se prăbuși în scaunul ei și își șterse cu ambele mâini lacrimile din ochi și de pe obraji.

— Scuzați-mă… nu ar fi trebuit…

— La mine orice vorbă se află în siguranță, copilă, zise Waltraud, și îi turnă calmă ceai în ceașcă. Pe aici au trăit înainte patru familii de evrei. Nimeni din aceste familii nu se află în lagăr, toate au reușit să fugă în străinătate. Iar Ludolf se frământă de nu mai poate că nu știe cine i-a ajutat.

Helene făcu ochii mari:

— Dumneavoastră?

Waltraud se aplecă în față:

— Cu mâna pe inimă – asta este ceea ce vreți? Să vă părăsiți bărbatul și să fugiți în Brazilia?

— Nu se poate, răspunse Helene oftând. Ludolf poate să îmi blocheze pașaportul cât ar clipi. Iar eu nu știu nici măcar cine eliberează aprobările de plecare în străinătate. Și chiar de aș rezerva un loc la un transatlantic, Ludolf ar afla imediat ce s-ar uita în contul meu!

Waltraud clătină foarte, foarte circumspectă din cap:

— Eu tocmai v-am pus o întrebare, vorbi ea încet. Dacă răspunsul dumneavoastră ar fi „Da, vreau!”, vă voi spune exact ce trebuie făcut.

62.

În acea noapte Helene dormi prost, chinuită de ideea că ar fi putut să cadă într-o capcană. Apoi își aminti că de fapt de mult timp se afla într-o capcană și că nimeni care și-a dorit să fie mort nu poate avea mai mult de pierdut, și atunci frica ei se risipi și ea adormi și se trezi târziu dimineața.

După-amiază la ora stabilită veni iar în cimitir. După ce femeia îi turnă ceaiul, scoase o punguță din pânză și deșertă bijuteriile mamei ei în fața îngrijitoarei cimitirului.

— Oh! exclamă aceasta. Arată mai bine decât m-am gândit, așa că treaba va merge mai repede. Ea puse deoparte cerceii cu smaralde și brățara grea din aur. Cred că astea sunt de ajuns. Așadar, ați înțeles cum vom face?

— Dumneavoastră vindeți bijuteriile și…

— Nu. Eu caut persoane interesate de ele. Va dura una ori două luni, poate trei. Nu vă voi destăinui cine le cumpără, dar respectivul vă va datora pentru ele traversarea oceanului până la Rio de Janeiro și un bilet de tren până la Rotterdam. Vi le cumpără imediat ce toate pregătirile vor fi făcute și este stabilită data plecării. Ideea este că aceste cumpărături vor fi înregistrate în contul persoanei, fără nicio legătură cu dumneavoastră. Nu se va putea face o legătură nici mai târziu.

— Dar, interveni Helene, eu nu am nevoie și de documente? Nu cred că voi putea cu pașaportul meu…

— Veți primi și un pașaport pe un alt nume, spuse Waltraud. De mai mult nu veți avea nevoie. Și nu veți avea nevoie de un permis pentru plecare în străinătate, de el au nevoie doar evreii.

— Un pașaport pe alt nume? De unde faceți rost de așa ceva?

Waltraud mustăci:

— De la bătrânul nostru preot. Puțini știu că preoții au dreptul să elibereze documente personale.

Helenei nu îi venea să creadă.

— Dar… va face el asta? Un document pe un nume străin? Asta nu este… mărturie mincinoasă?

— Oh, a făcut deseori asta. Și de fiecare dată cu deosebită plăcere.

•••

După ce Waltraud îi dăduse semnalul că putea să înceapă, Helene provocă într-o dimineață o ceartă cu Ludolf, cerându-i acestuia să o anunțe când va mai pleca pentru o perioadă mai îndelungată.

— De ce vrei să afli asta? întrebă el suspicios.

— Pentru a mă duce câteva zile la părinții mei, îi explică ea pe un ton intenționat iritat. Și pentru asta trebuie să mă pregătesc din vreme. Și înainte ca Ludolf să fi apucat să reacționeze, adăugă: Nu ai băgat de seamă că mama abia așteaptă să o invităm aici? De fiecare dată când vorbesc cu ea la telefon, îmi pune această întrebare!

Era evident că el fusese luat prin surprindere.

— Asta… asta nu este o idee bună. Rușii sunt doar la câteva sute de kilometri de noi. Se poate întâmpla orice.

— Tocmai de aceea vreau să plec la Weimar, ripostă hotărâtă Helene. Mai încerc să trag de timp. Și în plus, respiră ea adânc, vreau să profit de ocazie ca să mă consulte tatăl meu.

— Să te consulte? De ce? Ești bolnavă?

— Nu, dar suntem căsătoriți de aproape un an și încă nu am rămas gravidă. Nu este normal.

Pe chipul lui se putea citi un amestec de neîncredere și speranță.

— Nu?

— Deloc. De obicei ar trebui să se întâmple cel târziu după șase luni, îi explică Helene, ca și cum ar fi fost preocupată de această problemă. Plus că nu s-ar zice că în această privință ai fost un leneș.

Ludolf rânji strâmb, dar mândru.

— Asta așa este, incontestabil. Da, este o idee bună.

El scoase telefonul, consultă calendarul și începu să socotească.

— Hm… să mă uit. Müller mi-a stabilit un termen fără să îmi spună, idiotul!

— Și asta este o problemă? întrebă Helene, care începu să se cam teamă.

— Nu, nu, este vorba doar despre o discuție. Ludolf căută în continuare. În ianuarie trebuie să fiu la castelul Oberweis din Gmunden. Acesta este în reichsgauul Oberdonau, voi sta acolo cel puțin zece zile. Apoi ridică privirea și întrebă: Se poate face ceva în asemenea cazuri? Mă refer la cauze… de natură medicală.

— Da, se pot face multe, răspunse Helene cu multă convingere. Dar trebuie stabilit despre ce este vorba.

— Bine, zise Ludolf de-a dreptul bucuros. Este o idee bună.

În aceeași zi Helene se duse la cimitir pentru a-i comunica lui Waltraud datele. După ce aceasta îi confirmă că totul este în ordine, Helene se