prefăcu că se pregătește pentru călătoria la Weimar. Cumpără bilete dus-întors, o anunță pe mama ei menționând că datele pot suferi amânări de câteva zile. Pentru ca părinții ei să nu o dea dispărută ori să ia legătura cu Ludolf înainte ca ea să fie în largul mării.

•••

În ziua în care Ludolf plecă la Gmunden, îi ceru să îl anunțe urgent de rezultatul consultului medical.

Helenei, care oricum fusese stresată în ultimele zile, i se tăie respirația. Asta-i mai lipsea, ca el să încerce să o sune!

— Dar nu se rezolvă atât de repede, răspunse ea în cele din urmă, încercând să pună în vocea ei toată autoritatea unei fiice de medic pricepute. Mai întâi trebuie să vedem rezultatele de la laborator și abia pe urmă se fac alte investigații.

Convoiul care îl urma de obicei aștepta deja. Zece bărbați în uniforme negre, în poziție de drepți.

Ludolf o privi cercetător pe Helene.

— Bine, spuse acesta în cele din urmă. Cine știe, poate că în noaptea aceasta am reușit și ne facem griji degeaba…

— Da, răspunse obosită Helene, cine știe?

Ea îl privi cum urcă într-una dintre cele trei limuzine negre și urmări cum acestea se îndepărtează, devin tot mai mici și în cele din urmă dispar din câmpul ei vizual. Îl văzuse pe Ludolf pentru ultima oară? La acest gând o trecu un tremur de ușurare și de teamă pentru cazul că ceva nu va merge cum trebuia.

Și se apucă de împachetat. Își luă cel mai mic cufăr, deoarece dacă avea prea mult bagaj pentru o scurtă călătorie la părinți, trezea suspiciuni. Își luă hainele cele mai practice și mai rezistente, potrivite pentru clima tropicală, precum și restul de bijuterii. Pe acestea va trebui să le transforme în bani la destinație, pentru că era sigură că Ludolf îi va bloca imediat cardul. Și apoi scoase dintr-o ascunzătoare documentele procurate de Waltraud: biletul până la Rotterdam (doar dus), cel pentru drumul pe apă de la Rotterdam la Rio de Janeiro (singură într-o cabină, fără ferestre la mare, pe vasul LIBERTAD), un Ersatzpass emis pe numele de Lore Becker, un certificat de confirmare a botezului bisericesc pe același nume și o scrisoare cam tocită pe margini, o invitație de la o firmă comercială braziliană, prin care se confirma angajarea ei ca programatoare. Waltraud o asigurase că firma exista în realitate, dar dacă cineva încerca să sune acolo, i se răspundea în portugheză.

Un argat o duse la gară. Alma insistă să vină cu ea. O instruise Ludolf să o supravegheze? Se putea, se gândi Helene.

Trenul avea întârziere. Când Alma observă că Helene devenise nervoasă, spuse:

— Nu contează. La Berlin ai destul timp să schimbi trenul.

— Așa este, recunoscu Helene neliniștită.

Era valabil pentru trenul spre Weimar, dar nu și pentru legătura spre Rotterdam!

În sfârșit apăru și trenul, aruncând spre cer nori de abur, de parcă s-ar strădui din răsputeri să recupereze întârzierea. Era scurt, avea în spatele tenderului doar două vagoane pe jumătate goale. Câteva geamuri erau sparte și acoperite cu cartoane.

— Drum bun! îi ură Alma, pe când aceasta urca scara vagonului.

— Mulțumesc, răspunse Helene, gândind în sinea ei: De-ai ști tu…!

Căută un loc lângă una dintre ferestrele întregi și când trenul plecă, se uită în urmă la cumnata ei, care stătea nemișcată pe peron, și nu regretă că o vedea pentru ultima dată.

Până la Berlin trenul recuperă întârzierea. Când încetini, Helene îl zări de la fereastră pe bărbatul de care îi vorbise Waltraud: un invalid de război, cu un singur braț, cu o șapcă roșie tricotată, pe față cu o cicatrice parțial acoperită de barbă.

Coborî repede, se duse la el și îl întrebă:

— Sunteți Herr Schmidt?

Acesta reacționă cu întârziere, probabil pentru că în realitate nu se numea Schmidt.

— Frau Becker, nu? zise bărbatul ducându-și unica mână la șapcă, precum cineva obișnuit să salute astfel.

— Da, răspunse Helene. Waltraud mi-a explicat totul. Eu vă dau…

— Discret…, o întrerupse el privind în stânga și în dreapta.

Dar nimeni nu îi băga în seamă. Desigur că acesta era luat drept un cerșetor, iar ea părea că îi dădea de pomană.

La sfatul lui Waltraud, Helene luase cu ea o bucată dintr-un ziar, în care cu puțin înaintea sosirii își învelise telefonul, așa că acum părea că îi dădea bărbatului un sandviș.

El îl făcu imediat dispărut în buzunarul paltonului și zise:

— Este în regulă.

— Mulțumesc.

Deodată Helene avu senzația că totul se va termina cu bine.

Bărbatul va urca acum cu biletul ei în trenul de Weimar. Ajuns acolo, se va duce în gară la ghișeu, va viza biletul de întoarcere și îi va ascunde undeva telefonul, preferabil într-un autocamion care se îndrepta spre sud, spre Italia ori spre fosta Austria, și se va întoarce la Berlin cu biletul vizat. Când Ludolf va remarca dispariția ei, va căuta mai întâi să localizeze telefonul și în acest fel va fi indus o vreme în eroare.

Discutase toate acestea cu Waltraud și acum îi trecură din nou prin minte, în timp ce se grăbea spre linia la care deja aștepta trenul de Hannover și Osnabrück.

Acum s-a terminat, se gândi ea în timp ce urca în vagon. Nu mai exista nicio cale de întoarcere. Suindu-se în acest tren, trecuse pragul într-o nouă viață și nu putea să spere decât că totul va fi bine.

Trenul era plin, iar pe culoare se înghesuiau o mulțime de călători fără locuri rezervate. Erau mulți soldați, dar și oameni de afaceri, mulți străini. Helene se mira cum de era posibil așa ceva în vreme de război, dar era prea nervoasă și tensionată și se străduia să nu lase să se vadă asta.

Puțin înainte de plecarea trenului, poliția feroviară trecu prin vagoane și controlă documentele călătorilor. Cu această ocazie folosi și ea pașaportul și nu fu nicio problemă.

Ulterior veni și controloarea biletelor de călătorie, o femeie zdravănă, cu coc blond și chip acru.

— Oho, zise aceasta când Helene îi întinse biletul, un bilet tipărit? Nu am mai văzut