― Nu, repetă Harold, iar mâna i se apropie de patul pistolului.

― Ba da, interveni Fran. Suntem bucuroşi dacă mergeţi împreună cu noi, domnule Redman.

Harold se întoarse către ea, furios şi jignit. Stu se crispă, gândind că nu era exclus s-o lovească, apoi băiatul se calmă din nou.

― De fapt, acestea sunt adevăratele tale sentimente, nu? Nu aşteptai decât un pretext oarecare, ca să scapi de mine, acum am înţeles. Era atât de supărat, încât în ochi îi apăruseră lacrimi, ceea ce-i sporea furia. Dacă aşa vrei tu, foarte bine. Mergi mai departe alături de el. Am terminat cu tine.

Porni hotărât către locul unde-şi parcase Honda.

Frannie îi aruncă o privire lui Stu, apoi se întoarse la Harold.

― O clipă, spuse Stu. Rămâi aici, te rog.

― Să nu-l jigneşti, pledă Fran. Te rog.

Stu se îndreptă spre Harold, care încălecase pe Honda şi se străduia să-i aprindă motorul. În furia lui, acţionase acceleraţia până la capăt şi înecase motorul, ceea ce era spre binele lui, după părerea lui Stu. Dacă ar fi reuşit să pornească cu o asemenea acceleraţie, motocicleta s-ar fi ridicat pe roata din spate, ca la circ, aruncându-l pe bătrânul Harold într-un copac, care s-ar fi prăvălit apoi peste el.

― Nu te apropia de mine! ţipă Harold supărat, ducând din nou mâna spre armă.

Stu îşi puse o mână peste mâna lui Harold, ca şi cum ar fi jucat fripta, iar cealaltă mână pe braţul lui. Harold îşi ţinea ochii larg deschişi, iar lui Stu îi trecu prin minte că lipsea foarte puţin ca să devină violent. Nu era doar gelos din cauza fetei, asta fusese din partea lui o apreciere simplistă a situaţiei. Acum era vorba şi de demnitatea lui personală şi de postura lui nouă de protector al fetei. Dumnezeu ştie ce fel de avorton fusese înainte să se petreacă evenimentele, cu burta lui mare, cizmele ascuţite şi modul arogant de a vorbi. Noua imagine pe care şi-o crease nu putea ascunde că nu era decât un avorton şi că nu va reuşi să schimbe niciodată această situaţie. Ar fi reacţionat în acelaşi fel şi faţă de Bateman şi faţă de un puşti de doisprezece ani. În orice situaţie de triunghi, el s-ar fi considerat pe poziţia cea mai de jos.

― Harold, spuse el, aproape de urechea acestuia.

― Dă-mi drumul.

Trupul lui masiv părea acum uşor; din cauza tensiunii prin care trecea, părea să vibreze ca o coardă întinsă la limită.

― Harold, tu te culci cu ea?

Corpul lui Harold se cutremură, iar Stu ghici că răspunsul era negativ.

― Nu-i treaba ta!

― Aşa este. Vreau doar să fac lumină în situaţia noastră. Ea nu este a mea, Harold. Ea nu-şi aparţine decât ei înseşi. Eu n-am de gând să încerc să ţi-o smulg. Îmi pare rău că sunt nevoit să vorbesc atât de deschis, dar pentru noi este cel mai bine dacă ştim pe ce stăm. Acum suntem doi şi unu, iar dacă tu pleci, rămânem tot doi şi unu. Câştigul este zero.

Harold nu spuse nimic, dar mâna lui tremurătoare nu mai opunea aceeaşi rezistenţă.

― Voi fi cât se poate de direct, continuă Stu, vorbind în continuare foarte aproape de urechea lui Harold (care era plină de ceară maronie) şi străduindu-se să-i vorbească foarte, foarte calm. Ştii şi tu la fel de bine ca şi mine că un bărbat nu trebuie să violeze o femeie. Dacă ştie ce are de făcut cu mâna.

― Asta-i... Harold se linse pe buze şi aruncă o privire la marginea drumului, unde Fran rămăsese în picioare, cu braţele încrucişate, chiar dedesubtul sânilor, urmărindu-i cu îngrijorare. Mi se pare cam dezgustător.

― Poate să fie sau nu, dar dacă un bărbat îi dă târcoale unei femei care nu-l vrea la pat, respectivul are totuşi de ales. Eu aleg mâna de fiecare dată. Presupun că şi tu procedezi la fel, de vreme ce ea se află încă alături de tine, de bunăvoie. Eu n-am vrut decât să avem o discuţie cinstită, între patru ochi. Eu nu mă aflu aici ca să te alung, procedând ca un bătăuş oarecare ieşit să danseze la bâlci.

Mâna lui Harold care ţinea arma se relaxă.

― Vorbeşti serios? Eu... promiţi că n-ai să vorbeşti?

Stu făcu semn afirmativ.

― Eu o iubesc, îi mărturisi Harold răguşit. Ea nu mă iubeşte, asta o ştiu, dar acum vorbim deschis, aşa cum ai spus tu.

― Aşa-i cel mai bine. Eu nu vreau să mă bag. Pur şi simplu vreau să mă alătur vouă.

Harold repetă cu insistenţă:

― Promiţi?

― Da, promit.

― Bine.

Descălecă încet de pe Honda şi porni alături de Stu către Fran.

― Poate să ne însoţească, spuse Harold. Iar eu... Privi în direcţia lui Stu şi continuă, străduindu-se să rămână cât mai demn: Îmi cer scuze pentru că m-am purtat prosteşte.

― Uraaa! strigă Fran, bătând din palme. Acum, că asta s-a rezolvat, încotro pornim?

Până la urmă, o luară spre vest, adică în direcţia în care mergeau Fran şi Harold. Stu fu de părere că Glen Bateman se va bucura să-i găzduiască peste noapte, dacă reuşeau să ajungă la Woodsville înainte de lăsarea întunericului – şi că s-ar putea să fie de acord să plece cu ei a doua zi (auzind acestea, Harold începu din nou să se aprindă). Stu conduse Honda lui Fran, iar aceasta merse în spatele lui Harold. La prânz se opriră la Twin Mountains şi începură, încet şi cu precauţie, dificilul proces de cunoaştere reciprocă. Felul cum vorbeau i se părea lui Stu hilar – mai ales felul cum lungeau a-urile şi eliminau sau modificau r-urile. Presupunea că şi el li se părea lor comic, poate chiar mai comic decât ei lui.

Mâncară în restaurantul părăsit, iar Stu se pomeni că se simte atras de Fran – de ochii ei vioi, de bărbia mică dar hotărâtă, de felul în care se forma cuta aceea dintre sprâncene, trădându-i emoţiile. Îi plăcea felul în care privea şi vorbea; îi plăcea şi felul cum îşi pieptăna părul negru, lăsându-şi tâmplele libere. Încetul cu încetul, avea să înţeleagă că de fapt o doreşte.

CARTEA A DOUA

5 iulie –