Şi iată că îl văzu pe Reacredinţă, ţinându-1 în braţe pe Goyle,  care era inconştient, cocoţaţi amândoi pe un turn  instabil de scaune carbonizate, şi Harry coborî. Reacredinţă îl  văzu venind şi ridică o mână, dar, imediat ce o prinse, Harry îşi  dădu seama că nu avea ce să facă: Goyle era prea greu şi mâna  transpirată a lui Reacredinţă alunecă imediat dintr-a lui Harry.

— Harry, dacă murim pentru ei, te ucid! urlă Ron, în timp ce spre ei se năpusti o himeră uriaşă din flăcări.

Ron şi Hermione îl traseră pe Goyle pe mătura lor şi se ridicară din nou în aer, clătinându-se şi poticnindu-se, în timp ce Reacredinţă se urcă în spatele lui Harry.

— Uşa, să ajungi la uşă, la uşă! îi strigă Reacredinţă în ureche. Harry acceleră după Ron, Hermione şi Goyle, prin norii din ce în ce mai denşi de fum negru, de-abia reuşind să respire,  şi, peste tot în jurul lor, ultimele obiecte nearse de flăcările mistuitoare fură azvârlite în aer, în timp ce creaturile focului  blestemat aruncau în sus, triumfător, cupe şi scuturi, un colier scânteietor şi o tiară veche, decolorată.

— Ce faci, ce faci? Uşa e în partea aia! strigă Reacredinţă,  dar Harry viră din scurt şi se avântă în jos. Diadema părea să  cadă cu încetinitorul, rotindu-se într-o spirală scânteietoare,  spre gura larg deschisă a unui şarpe, dar în cele din urmă o  prinse, o prinse în jurul încheieturii.

Harry luă un nou viraj, în timp ce şarpele se năpusti spre el, se înălţă şi se îndreptă direct spre locul unde se ruga să fie uşa deschisă: Ron, Hermione şi Goyle dispăruseră, Reacredinţă  ţipa şi îl ţinea atât de strâns pe Harry, încât îl dureau coastele.  Atunci, Harry văzu prin fum o bucată dreptunghiulară de perete şi îndreptă mătura spre ea; câteva clipe mai târziu, plămânii i se umplură cu aer curat şi ei se izbiră de zidul de pe coridorul din  spatele acesteia. Reacredinţă căzu de pe mătură cu faţa în jos,  gâfâind, tuşind şi vomitând. Harry se rostogoli şi se ridică în capul oaselor. Uşa Camerei Necesităţii dispăruse, iar Ron şi  Hermione, cu respiraţia tăiată, stăteau pe podea lângă Goyle,  care era încă inconştient.

— C... Crabbe! strigă Reacredinţă înecându-se, imediat ce putu să vorbească. C... Crabbe...

— A murit, spuse Ron cu asprime.

In afara respiraţiilor întretăiate şi a acceselor de tuse, nu se mai auzea nimic altceva. Apoi, nişte bubuituri răsunătoare cutremurară castelul şi o cavalcadă de siluete transparente trecu în galop pe lângă ei, capetele pe care le ţineau la subraţ  strigând însetate de sânge. După ce trecu „Clubul  Decapitaţilor", Harry reuşi să se ridice şi se uită în jur, bătălia  încă se desfăşura peste tot în jurul lui. Auzi mai multe ţipete decât cele ale fantomelor care se îndepărtau. Fu cuprins de panică.

— Unde e Ginny? spuse el tăios. Era aici. Trebuia să se întoarcă în Camera Necesităţii.

— La naiba, tu chiar crezi că o să mai funcţioneze după  incendiul ăsta? întrebă Ron, dar şi el se ridică, frecându-şi  pieptul şi uitânduse în stânga şi în dreapta. Să ne despărţim şi  să o căutăm?

— Nu, spuse Hermione, ridicându-se şi ea în picioare.

Reacredinţă şi Crabbe rămaseră deznădăjduiţi, grămadă pe podea, amândoi dezarmaţi.

— Hai să rămânem împreună. Eu zic să mergem. Harry, ce ai pe mână?

— Cum? A, da... Îşi dădu jos diadema de pe încheietură şi o ridică. Era încă fierbinte, înnegrită de cenuşă, dar, când se uită  la ea cu atenţie, reuşi totuşi să desluşească cuvintele cu litere mici gravate pe ea: „Mintea săţi fie bine pregătită pentru carte şi  ştiinţă". Din diademă părea să curgă un lichid ca sângele, negru şi cu consistenţa smoalei. Dintr-odată, Harry simţi obiectul  vibrând cu putere, apoi se sfărâmă în mâinile lui şi, în  momentul acela, lui Harry i se păru că aude un ţipăt de durere extrem de slab, foarte îndepărtat, răsunând nu de pe domeniu sau din castel, ci din obiectul ce tocmai i se fărâmase în mâini.

— Trebuie să fi fost Foc-Demonic! spuse Hermione pe un ton plângăreţ, uitându-se la fărâme.

— Cum?

— Foc-Demonic, sau foc blestemat, este una dintre substanţele care distrug Horcruxuri, dar este atât de periculos,  încât nu aş fi îndrăznit niciodată, absolut niciodată să îl  folosesc. De unde a ştiut Crabbe cum să...

— Probabil că a învăţat de la fraţii Carrow, spuse Harry pe un ton sumbru.

— Păi, păcat că n-a fost atent când au zis cum să îl facă să  înceteze, spuse Ron, care avea părul pârlit, la fel ca şi  Hermione, şi chipul plin de funingine. Dacă nu ar fi încercat să  ne omoare pe toţi, aproape că mi-ar părea rău că a murit.

— Dar nu vă daţi seama? şopti Hermione. Asta înseamnă că  dacă am reuşi să ajungem la şarpe...

Dar se întrerupse când coridorul se umplu de ţipete şi de zgomotele inconfundabile ale unor dueluri. Harry se uită în jur  şi aproape îi stătu inima în loc: Devoratorii Morţii pătrunseseră  în Hogwarts. Fred şi Percy tocmai apăruseră în câmpul lui  vizual, mergând cu spatele şi duelându-se amândoi cu bărbaţi  mascaţi şi cu glugi. Harry, Ron şi Hermione fugiră spre ei, să îi  ajute; jeturi de lumină zburară în toate părţile şi bărbatul cu care se duela Percy se dădu înapoi repede, gluga îi alunecă şi  văzură o frunte înaltă şi păr înspicat.

— Bună seara, domnule ministru! strigă Percy, trimiţând un  blestem direct spre Thicknesse, care dădu drumul baghetei şi  îşi zgârie roba în dreptul pieptului, părând foarte tulburat. A, şi  să ştiţi că îmi dau demisia!

— Glumeşti, Percy! strigă Fred, în timp ce Devoratorul Morţii  cu care se lupta se prăbuşi sub trei Vrăji de împietrire combinate. Thicknesse căzuse pe jos, iar pe tot corpul, prin  piele îi ieşeau mici spini, părând că se transformă într-un fel de arici de mare.