— Percy, tu chiar glumeşti... cred că ultima dată când te-am auzit glumind aveai... Se auzi o explozie. Harry, Ron, Hermione,  Fred şi Percy, cei doi Devoratori ai Morţii de la picioarele lor,  unul împietrit, celălalt Transfigurat, fuseseră grupaţi împreună  şi, în fracţiunea aceea de secundă, când păreau să fie în  siguranţă, lumea se despică în două. Harry simţi cum zbura  prin aer şi nu putu decât să ţină strâns băţul acela subţire din  lemn, singura lui armă, şi să îşi apere capul cu mâinile. Ii auzi  pe tovarăşii săi ţipând şi strigând, dar nu ştia ce păţiseră.

Şi atunci, totul se transformă în durere şi semiobscuritate: era îngropat pe jumătate sub dărâmăturile unui coridor supus  unui atac teribil, aerul rece îl făcu să înţeleagă că zidul  castelului fusese spulberat, iar lichidul cald şi lipicios de pe  obraz, că sângera abundent. Apoi auzi un strigăt îngrozitor de tulburător, expresie aunei agonii pe care n-ar fi putut-o provoca  nici flăcările şi nici blestemele. Se ridică, şovăielnic, mai speriat decât fusese în ziua aceea, poate mai speriat decât fusese vreodată în viaţa lui... Hermione încerca şi ea să se ridice dintre dărâmături; trei bărbaţi roşcaţi stăteau unul lângă altul pe podea, în locul unde fusese aruncat în aer zidul. Harry o apucă  de mână pe Hermione şi porniră, poticnindu-se de bucăţi de piatră şi lemn.

— Nu, nu, nu! striga cineva. Nu! Fred! Nu!

Percy îşi scutura fratele şi Ron stătea în genunchi lângă ei. Fred avea ochii larg deschişi, dar nu vedea, având încă zugrăvită pe chip umbra celui din urmă zâmbet al său.

Capitolul XXXII

Bagheta de soc

Lumea se sfârşise... Atunci de ce nu încetase bătălia, de ce nu se cufundase în tăcere castelul, de ce nu depuseseră armele toţi luptătorii? Mintea lui Harry era în cădere liberă,  necontrolată, incapabilă să asimileze imposibilul, pentru că nu se putea ca Fred Weasley să fi murit. Ceea ce îi dovedeau toate simţurile trebuia să fie o minciună.

Şi atunci, un corp căzu prin dreptul găurii din zidul şcolii  ţi blesteme ţâşniră din noapte, zburând spre ei şi lovind peretele din spatele capetelor lor.

— La pământ! strigă Harry, în timp ce alte blesteme zburară  din întuneric. El şi Ron o înşfăcară amândoi pe Hermione şi o traseră spre podea, dar Percy stătea aplecat peste cadavrul lui  Fred, protejându-1 de alte lovituri. Când Harry strigă: „Percy,  hai, trebuie să mergem! ", acesta clătină din cap.

Harry văzu şiroaie de lacrimi pe chipul plin de funingine al lui Ron, când acesta îşi apucă de umeri fratele mai mare şi îl trase,  dar Percy refuza să se clintească.

— Percy, nu poţi face nimic să îl ajuţi! O să...

Hermione ţipă şi Harry se întoarse, fără a mai fi nevoit să întrebe de ce. Un păianjen monstruos, de o mărimea  considerabilă, încerca să se caţere prin gaura uriaşă din zid:  unul dintre descendenţii lui Aragog venise să participe la luptă.  Ron şi Harry ţipară în acelaşi timp, vrăjile li se încrucişară şi păianjenul fu aruncat pe spate, cu picioarele zvâcnindu-i  îngrozitor, şi dispăru în noapte.

— A adus şi nişte prieteni cu el! le strigă Harry celorlalţi,  privind peste zidul castelului, prin gaura pe care o creaseră  blestemele: alţi păianjeni uriaşi se căţărau pe zidul şcolii,  eliberaţi din Pădurea Interzisă, în care trebuia să fi pătruns  Devoratorii Morţii. Harry aruncă înspre ei, de sus, Vrăji de împietrire, răsturnându-1 pe monstrul din frunte peste tovarăşii  săi, făcându-i să se rostogolească din nou spre pământ, până  când dispărură din câmpul lui vizual.

Apoi, alte blesteme trecură atât de aproape peste capul lui  Harry, încât simţi cum părul începu să-i fluture.

— Să mergem, acum! împingând-o pe Hermione în faţa lui,  împreună cu Ron, Harry se aplecă şi luă de subsuori trupul  neînsufleţit al lui Fred. Percy îşi dădu seama ce încerca să facă Harry, se desprinse de cadavru şi îl ajută; îl duseră pe Fred împreună la adăpost, stând foarte aplecaţi, pentru a se feri de blestemele de pe domeniu ţintite către ei.

— Aici, spuse Harry şi îl puseră într-o nişă unde fusese înainte o armură. Nu putu să suporte să se uite la Fred nici o  secundă mai mult. Se asigură că trupul era bine ascuns şi apoi  fugi după Ron şi Hermione. Reacredinţă şi Goyle dispăruseră,  dar, la capătul coridorului, care era plin acum de praf şi  tencuială căzută, unde nu mai erau de mult geamuri în ramele ferestrelor, văzu mai mulţi oameni care fugeau într-o parte şi-n  alta. Nu putea să îşi dea seama dacă erau prieteni sau duşmani. Venind de după colţ, Percy urlă, mugind ca un taur:

— Rookwood! strigă el şi fugi spre un bărbat înalt, care urmărea nişte elevi.

— Harry, vino! strigă Hermione.

II trăsese pe Ron în spatele unei tapiserii. Apoi păreau că se luptă între ei şi, într-o secundă de nebunie, Harry crezu că se îmbrăţişau din nou. Apoi văzu că Hermione încerca să îl reţină  pe Ron, să îl împiedice să se ducă după Percy.

— Ascultă-mă! Ascultă-mâ, Ron!

— Vreau să ajut, vreau să omor Devoratori ai Morţii!  Avea chipul contorsionat, murdar de praf şi fum şi tremura de furie şi durere.

— Ron, suntem singurii care îi pot pune capăt! Te rog, Ron,  avem nevoie de şarpe, trebuie să ucidem şarpele! spuse Hermione. a ce simţea Ron. Vânarea unui alt Horcrux nu-i putea aduce satisfacţia răzbunării şi el voia să lupte, să îi  pedepsească pe cei care îl omorâseră pe Fred şi voia să găsească  alţi Weasley, dar, mai presus de orice, să ştie sigur că Ginny  nu... dar nu putu să lase gândul acesta să i se strecoare în  minte.

— Vom lupta! spuse Hermione. O să trebuiască să luptăm,  pentru a ajunge la şarpe! Dar hai să nu uităm ce avem de ffăcut acum! Numai noi putem să-i punem capăt!

Şi ea plângea şi se ştergea la ochi cu mâneca ruptă şi pârlită, în timp ce vorbea, dar lua guri mari de aer, pentru a se