noastră, cele mai interesante materiale ne erau respinse de direcția locală a presei, cu care aveam zadarnice discuții, articolele polemice cu scriitorii și criticii din București fiind amînate pînă ce obiectul polemicii devenea inactual. Totuși revista era mai bună decît altele din capitală și I. C. știa acest lucru. Evitai însă să mă las atras în explicații inutile asupra condițiilor în care era silită să apară revista noastră lunară, în care aș fi eșuat fără să pot să spun ceea ce aveam de spus. Mă făcui de asemenea că n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la drăcușorul mic-burghez și continuai: în conducerea de către partid a literaturii și artei, teză de a cărei justețe nu se îndoiește nimeni, se pune totuși chestiunea delicată a judecății de valoare, care revine criticii literare. Or, această critică se exercită de către critici. În acest sens, tradiția rămîne: nu poate să vină un nechemat și să decidă el care poezie e bună, care e roman prost, care e piesă de teatru revoluționară și care nu e. Pentru a fi revoluționar, orice text trebuie să fie întîi realizat artistic, ca să se deosebească de un articol de gazetă pe care poate să-l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru autonomia urîtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care se răsfață abuziv. Lenin declara că nu-i place Maiakovski, că lui îi place Pușkin. Dar asta nu l-a determinat să ia măsuri împotriva lui Maiakovski. A lua măsuri împotriva unui scriitor era împotriva concepțiilor lui despre condiția artistului. Își spunea părerea și dorea să rămînă o simplă părere. La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desființeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audiențe, să fie ascultat cu bunăvoință și să obțină să se ia măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecințe. Normele leniniste sînt ignorate, deși critica și autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Și aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori uitînd că declanșează astfel și creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat și care ne călăuzesc existența? Un poet care a declarat aici că n-are de învățat nimic de la nimeni nu-și dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care l-a stîrnit și sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut și a obținut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, și ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare și atît de neverosimile încît generațiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie. Coșbuc, am continuat destins și decis să-mi dau și eu foc cîtorva punți, urmînd tactica cunoscutului prozator, Coșbuc are o poezie în care criticul e băgat la pușcărie fiindcă nu-i plăceau poeziile împăratului. Totuși împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din celulă și i le citește, sperînd într-o apreciere favorabilă. Criticul ascultă, apoi răspunde, adresîndu-se celor care îl înconjurau:

E cheia temniței la voi. Hai, duceți-mă înapoi…

Coșbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n-am avut curajul să spun publicului care venise să mă audă la o conferință, pe care am fost somat s-o țin, că versurile poetului erau proaste. E drept că nici publicul n-a plecat convins că vorbisem despre un poet bun, și la ieșire unii m-au întîmpinat cu căldură și ironie condescendentă: nu fiți deprimat, mi s-a spus, noi îl citim pe Eminescu și n-o să uităm ce înseamnă poezia. Totuși am venit cu speranța să auzim noi stihuri… nu le-am auzit, dar or să vină… Și am înțeles că la o a doua sau a treia mea conferință o să găsesc sala goală. Numele meu, din clipa aceea, și destinul meu se contopiseră cu ale poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de-aici înainte împreună același drum. Iar noul Eminescu nu va mai găsi în mine criticul care să-i anunțe apariția, deși eram destinat să-i aud primul glasul! Nu, eu aveam să rămîn criticul care elogiase un fals poet și care nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul versului divin al poetului așteptat… Numai dacă aveam să mă întrec pe mine însumi… Și voi încerca, am încheiat, să fac acest lucru, cu energia unui revoluționar de profesie, așa cum ne învață partidul… Lamentabil, am gîndit așezîndu-mă pe scaun alături de cunoscutul prozator, care îmi strîngea brațul încurajîndu-mă: A fost foarte bine, foarte bine, stai liniștit, parcă îmi spunea. Ce bine? Că mi-am legat soarta de aceea a lui Amăicălițului? Și încă așa cum m-a învățat partidul? Ca și cînd partidul ar fi spus că trebuie să… Știința de a rămîne tu însuți în împrejurări care ne depășesc se învață, într-o astfel de ședință te pomenești că spui ceea ce n-ai dorit să spui și, dimpotrivă, te apucă o amnezie și uiți să vorbești despre lucruri care te-au indignat atîta vreme și plănuiai să le dai la iveală. Experiența asta se capătă tot în ședințe și anume la un nivel cît mai înalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam parte. Întîi că nu trebuia să-mi dezvălui gîndirea intimă și să afirm că am fost somat să țin acea conferință. Al doilea, nu trebuia să spun eu despre mine că m-am compromis acceptînd. Al treilea, că nimeni n-a înțeles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea, ce rost avea să spun despre mine însumi că sînt revoluționar de profesie… Fapt e că I. C. arăta destul de mulțumit de cuvîntul meu, avea această expresie pe chip și am simțit că roșesc, îmi ardeau urechile. După mine s-a ridicat un cunoscut poet care de la început a introdus în fluxul subteran al ședinței, cu voce dramatică