Helene auzi un crainic anunțând emoționat că Agenția Națională de Securitate a furnizat informațiile privind mișcarea atentatorului, dovedind neîndoielnic că acesta se aflase la momentul respectiv în clădirea Reichstagului.

Era prima dată când Helene lua cunoștință de existența NSA. Nebănuind că asta va fi și pentru multă vreme ultima dată, l-a întrebat pe tatăl ei ce era Agenția Națională de Securitate.

— Habar nu am, am auzit și eu pentru prima dată de ea, recunoscu el după ce se gândi puțin. După denumire pare o instituție care se ocupă de siguranța noastră. Este îmbucurător să auzi că există un asemenea organ.

Deoarece tot începuse să citească ziare și tocmai se petreceau lucruri foarte dramatice, Helene nu încetă să o facă, nici când profesorul Wolters trecu la alte teme. În săptămânile care au urmat incendierii Reichstagului, Hitler a dispus arestarea a numeroși comuniști, inclusiv a celor din Reichstag.

Tatăl considera că este un lucru bun.

— Oricum ăștia sunt inamici ai statului. Ar institui o dictatură comunistă. Acest partid ar fi trebuit să fie interzis demult. Și „ordonanța de urgență” emisă după scurt timp îi câștigă deplina aprobare: Este ca și cum eu aș primi pe masa de operație o victimă cu numeroase răni însângerate. Nu este momentul pentru discuții, ci înainte de toate trebuie oprită hemoragia. Altfel pur și simplu pacientul moare. Așa este acum. Patria noastră se află într-o criză și într-o astfel de criză trebuie să existe unul – doar unul – care să spună ce este de făcut. Pentru că într-o criză nu este timp de discuții numeroase pe marginea fiecărui pas. Așa au procedat și vechii romani, după cum am învățat și eu în școală.

Helene nu îi spuse că și ei învățaseră la școală istoria Romei și faptul că, atunci când Roma se afla într-o situație periculoasă, romanii alegeau pe cineva căruia îi transferau pentru o jumătate de an puterea decizională nelimitată, cu scopul de a-i scoate din criză. Unui asemenea om i se spunea dictator.

•••

Și la școală s-au schimbat lucrurile: deasupra intrării fluturau numai steaguri cu svastica și în fiecare clasă era atârnat pe perete tabloul Führerului și cancelarului Reichului Adolf Hitler.

După puțin timp la ora de germană a venit o nouă profesoară, o blondă înaltă, zdravănă, musculoasă, care Helenei îi amintea de o aruncătoare de suliță pe care o văzuse cu puțin timp înainte la televizor, doar că aceasta nu purta ochelari. Ea s-a recomandat Emma Lindauer și le-a spus că de acum înainte le va preda germana. Profesorul Wolters fusese pensionat.

— De astăzi se vor aplica noi reguli, continuă ea, și scoase o listă din mapa cu care intrase în clasă.

— Din dispoziția Ministerului Învățământului, pe viitor elevele evreice se vor așeza în spate, separat de celelalte eleve. De mâine, la intrarea în clasă profesorul va fi salutat cu salutul german; elevelor evreice le este interzis acest salut.

— Care este salutul german? întrebă Brunhilde Müller, care totdeauna era ultima care pricepea ceva.

Frau Lindauer o privi ridicând din sprâncene, mută lista în mâna stângă, ridică mâna dreaptă oblic în aer, bătu tocurile pantofilor și fornăi:

— Heil Hitler!

Apoi coborî brațul și adăugă:

— Acesta este salutul german.

Frau Lindauer inspiră adânc, apoi ridică lista și spuse:

— Acum voi citi numele celor pentru care este valabilă aceasta și vom organiza așezarea lor. Această nouă ordine în care au să stea se va păstra fără excepție la toate materiile.

Helene o privi pe femeie cuprinsă de o groază a cărei origine nu și-o putea explica. Să fie despărțite fetele evreice de celelalte fete? Părea o glumă proastă. Tatăl ei spusese totdeauna că nu trebuia luat prea în serios când cineva din guvern defăima evreii; asta era doar un fel de luptă electorală. În rândul populației existau anumite curente antisemite și multe partide încercau să le atragă într-un fel sau altul la alegeri.

— Esther Cohen, citi ea, și Esther, o fetiță slăbuță, scundă, cu bucle negre de toată frumusețea, își strânse lucrurile și se îndreptă supusă, târșâind picioarele, către peretele din spatele clasei.

— Lea Finkelstein… Sarah Levi… Ruth Melzer…

— Poftim? De ce eu?

Frau Lindauer o măsură cu privirea peste ramele ochelarilor.

— Tu ești…? Ruth Melzer?

— Da, răspunse Ruth. Dar eu sunt evanghelică.

Frau Lindauer zise rece:

— În acest caz nu are nicio importanță. Tu ești de origine evreiască, asta contează. Deci, în spate.

Ascultătoare, Ruth își strânse lucrurile cu mișcări de somnambulă. Avea lacrimi în ochi.

— Nu se poate, sări Helene în apărarea prietenei ei. Trebuie să fie vorba de o greșeală.

— Nu prea cred, răspunse Frau Lindauer. Dacă totuși este așa, să vină tatăl ei la director cu documentele necesare, spre a se putea îndrepta greșeala. Dar atât timp cât ea se află pe lista aceasta, trebuie să se mute în spate.

— Lasă, spuse încet Ruth și își închise geanta. Mă duc.

În timpul programului de școală nu erau permise discuțiile cu fetele evreice, totuși în pauza mare se putea vorbi. Măcar atunci…

— Dar tu ești evanghelică! insistă Helene, încă șocată de ce se întâmplase în această dimineață. Suntem înscrise amândouă la cursurile pentru confirmare, am fost împreună la biserică…

— Nici eu nu înțeleg, zise Ruth. Poate de vină este prenumele meu, un nume din Vechiul Testament. Îl poartă multe femei evreice.

— Dar acesta nu poate fi un motiv!

Ruth oftă.

— O să îi spun tatălui meu. El știe ce este de făcut.

În dimineața următoare, când s-au întâlnit în fața școlii ca de obicei, Ruth arăta de parcă o apăsa o greutate invizibilă pe umeri.

— Noi chiar suntem evrei, îi mărturisi ea încet Helenei. Nu am știut. Dar noi suntem evrei asi… asili… asimilați. Tata spunea că tatăl lui, deci bunicul meu, a decis să renunțe la cultul evreiesc și să devină un adevărat german.

Helenei parcă i se luă o piatră de pe inimă sau cel puțin o pietricică.

— Asta trebuie să fi rămas înscris undeva, tatăl tău a luptat și pe front.

— Da. El vrea să se ducă peste puțin timp la director și se va ocupa de