— Și până atunci trebuie să stai în spate.

Ruth ridică din umeri:

— Se putea și mai rău.

Spusele ei se adeveriră. Tatăl ei, după ce se interesase mai bine, nu se dusese la director, ci luase alte măsuri.

— Ne mutăm, o anunță Ruth pe prietena ei, cu ochii roșii din cauza lacrimilor vărsate în ultimele zile.

— Poftim? Helene părea picată din cer. De ce?

— Tata spune că dacă începe așa, va continua și va fi tot mai rău. Aici evreii nu mai sunt siguri de viața lor. Și de aceea este mai bine să plecăm cât mai repede posibil.

Helene simți cum o podideau și pe ea lacrimile.

— Dar… dar unde vreți să plecați?

— În America. Avem rude la New York, care ne vor primi la început. Apoi va vedea tata.

— Și farmacia voastră?

— A vândut-o.

Helenei i se puse un nod în gât.

— Nu poți să pleci pur și simplu! Ce mă fac eu fără tine?

Ruth privi încurcată într-o parte și spuse încet:

— Pentru tine va fi mai bine să nu ai o prietenă evreică.

— De-aia nu mai pot eu…

— Dar altora nu le este indiferent, zise Ruth cu vocea ei răsunătoare.

Din păcate, Ruth avea dreptate: colegele se uitau chiorâș la ea și o întrebau cum de putuse să fie prietenă cu „una ca asta”. Evreii sunt dușmanii poporului nostru, îi spusese o fată dintr-a șaptea, când urcase treptele după pauza mare.

Helene se oprise și se răstise la ea:

— Ea este prietena mea!

Fata îi spuse doar atât:

— Mai bine fii atentă ce faci.

Apoi plecase mai departe netulburată.

Despărțirea se petrecu mai repede decât se așteptase, pentru că Ruth nu mai veni la ore din ziua următoare. Doar nu plecase fără să își ia rămas-bun de la ea? Desigur că era bolnavă. Helene sună după-amiază la familia Melzer, dar nu răspunse nimeni la telefon. Urcă pe bicicletă și se duse în oraș, însă când ajunse în fața farmaciei văzu o tăbliță pe ușă: Închis pentru moment. Adresați-vă, vă rugăm, farmaciei Löwen-Apotheke din Karlsplatz. Iar la ferestrele locuinței de deasupra nu mai atârnau perdele.

Helene stătea aplecată peste ghidonul bicicletei, nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. Plecaseră.

O pisică veni de după colț și se opri când o văzu. Avea blana frumos tigrată în alb și gri.

— Findling! strigă Helene și o clipă fu sigură că mâța îi va destăinui ce se petrecuse acolo.

Dar Findling, care săptămâna trecută se ghemuise cu toată încrederea în poala ei, când Helene o vizitase pe Ruth, îi aruncă o privire impenetrabilă, aproape acuzatoare. Dar se apropie totuși de ea.

— Ce ar fi trebuit să fac? întrebă neajutorată.

Findling păru că se gândește la această problemă, dar firește că nu răspunse, ci se întoarse și plecă.

Helene mai rămase o vreme uitându-se la casa goală și încercând să priceapă ce se întâmplase.

Se întâmplase în orice caz ceva rău.

Și nu se terminase.

Mulțumită notelor oarecum bune și unui bonus acordat fiilor unici ai văduvelor de război, Eugen fu admis la liceu și astfel nu mai avu timp să se joace în curtea din spate. La școală stătea alături de un băiat, Felix, care provenea din cea mai rău famată parte a cartierului Spandau.

S-au împrietenit repede și Felix l-a luat cu el în zona pe care o denumea „tarlaua” lui. Acolo descoperi o mulțime de căi și ascunzători foarte utile după ce, precum Felix, ușura de portofel vreun bărbat ori sălta poșeta vreunei femei și trebuia să dispară urgent. Acesta cunoștea și oameni la care obiectele furate, precum bijuteriile, ceasurile și portofelele, se transformau în bani. Cu bani în buzunar până și un elev avea acces la chestii mai interesante, cum ar fi țigările, alcoolul sau cinematografele pentru care era prea tânăr.

La școală, Eugen învăța cu ușurință. De la Felix a deprins cum să cerșească (cea mai bună metodă era să abordeze trecătorii, cerându-le câțiva bani pentru tramvai, pentru că și-a pierdut banii și nu mai putea ajunge acasă. Dacă reușea să pară disperat, mulți oameni îi dădeau toți banii de bilet), cum să lucreze „în doi” (în timp ce unul împingea „fraierul”, celălalt îi sălta portofelul din buzunarul pantalonilor), cum să facă rost de țigări fără să mai fie întrebat de vârstă (din automate ca acelea din subsolurile hotelurilor bune).

Lui Eugen i se părea că furtul de portofele presupune un consum nervos inutil, prea mare în comparație cu câștigul și cu riscul. De la alcool i se făcea rău, nu însă și de la țigări, cu toate că Felix susținea că până te obișnuiai nu te simțeai grozav. Iar cerșitul putea fi lucrativ și te învăța o mulțime de lucruri despre oameni, însă da, era nedemn. Nu era potrivit pentru fiul unui erou de război.

Când și când Eugen se întâlnea cu membri ai clicii lui Felix. Aceștia nu îi spuneau adevăratul lor nume, se prezentau ca Putină, Ghionoaie și Tocătură, dar îl acceptau în cele din urmă să golească împreună, pe neobservate, o locuință în care știau că ziua nu era nimeni acasă.

Pentru Eugen fascinantă nu era prada în sine, cât emoția pătrunderii într-o locuință străină, și astfel în viața unui alt om, scotocirea prin tot ce aparținea acestuia și descoperirea a tot felul de mici secrete: ce chiloți purta, cui și despre ce scria, câți bani avea în cont și așa mai departe. Acest act al pătrunderii în sine era cel care îl excita la maxim, plus faptul că respectivul nu știa că el îi răscolea cele mai intime gânduri și lucruri. În timp ce Felix și ceilalți căutau bani, împachetau argintăria în cârpe și o îndesau în buzunare, ori strângeau bijuterii, Eugen studia medicamentele, sertarele noptierelor și fotografiile din cutiile de lemn.

Totul se desfășura mult prea repede. Spunându-i: „Dacă nu duci nimic, nu vei lua nimic din pradă”, Felix îi punea în brațe două legături grele al căror conținut Eugen îl îndesa prin buzunare, apoi dispăreau. După doar câteva