— Cred că am scăpat de ei, Harry, cred că am reuşit! strigă  Hagrid. Dar Harry nu era convins. Teama creştea în el în timp ce se uita în stânga şi în dreapta după urmăritorii care era sigur că vor veni. De ce rămăseseră în urmă? Unul dintre ei avea încă  baghetă... El este, el este cel adevărat... o spuseseră imediat  după ce încercase să îl dezarmeze pe Stan.

— Aproape am ajuns, Harry, aproape că am reuşit! strigă  Hagrid. Harry simţi cum motocicleta pierde puţin din înălţime,  deşi luminile de la sol păreau încă la fel de departe ca stelele. Apoi, cicatricea de pe frunte începu să-l usture ca o arsură: în timp ce câte un Devorator al Morţii îşi făcu apariţia de fiecare parte a motocicletei, două blesteme fatale trimise din spate trecură la câţiva milimetri de Harry.

Şi atunci, Harry îl văzu. Cap-de-Mort zbura ca fumul dus  de vânt, fără o mătură sau un Thestral care să îl menţină în  aer; chipul ca de şarpe îi strălucea în întuneric, în vreme ce îşi  ridică din nou bagheta cu degetele albe. Hagrid scoase un  strigăt de groază şi antrena motocicleta într-o coborâre verticală. Temându-se pentru viaţa sa, Harry trimise Vrăji de împietrire la nimereală în noapte. Văzu un corp zburând pe lângă el şi realiză că îl lovise pe unul dintre ei, dar apoi auzi o bufnitură şi văzu scântei scăpărând din motor. Motocicleta se învârtea, căzând în derivă, scăpată complet de sub control... Jeturi de lumină verde ţâşniră din nou pe lângă ei. Harry nu  ştia unde era cerul şi unde pământul, cicatricea îl ardea în  continuare; se aştepta să moară în orice clipă. O siluetă cu glugă, călare pe o mătură, era la câţiva metri de el, îl văzu cum  ridică mâna...

— Nu!

Cu un răcnet de furie, Hagrid se aruncă de pe motocicletă  asupra Devoratorului Morţii; spre groaza lui, Harry îl văzu pe Hagrid căzând şi dispărând împreună cu Devoratorul Morţii,  căci greutatea lor era prea mare pentru mătură. Abia ţinânduse cu genunchii pe motocicleta care se prăbuşea, Harry îl auzi  pe Cap-de-Mort strigând: „E-al meu!" Se terminase. Nu putea să vadă sau să audă unde era Cap-deMort; zări un alt Devorator al Morţii dându-se la o parte şi auzi:

— Abraca...

Cicatricea îl duru atât de groaznic, încât Harry trebui să  închidă ochii şi bagheta i se mişcă de la sine. Simţi cum îi trage mâna asemenea unui mare magnet, văzu printre gene flăcări aurii ţâşnind din ea, auzi o trosnitură şi un strigăt mânios.  Ultimul Devorator al Morţii ţipă, iar Cap-de-Mort strigă „Nu!". Fără să ştie cum, Harry se trezi cu butonul care controla focul de dragon la câţiva centimetri de nasul lui; îl apăsă cu putere cu mâna liberă şi motocicleta lansă din nou flăcări,  îndreptându-se direct spre pământ.

— Hagrid! strigă Harry, agăţându-se disperat de 

motocicletă, Hagrid - Accio Hagrid!

Motocicleta acceleră, apropiindu-se de sol. Cum se afla cu  faţa la nivelul ghidonului, Harry nu vedea decât nişte lumini în depărtare, care se apropiau din ce în ce mai tare: avea să se prăbuşească şi nu ştia cum să evite acest lucru. Din spatele său se auzi un alt strigăt:

— Bagheta, Selwyn, dă-mi bagheta ta!

înainte de a-l vedea pe Cap-de-Mort, îi simţi prezenţa. Uitânduse într-o parte, ajunse să se holbeze în ochii roşii şi fu sigur că  aceştia vor fi ultimul lucru pe care îl mai vedea: Cap-de-Mort pregătindu-se să îl blesteme încă o dată. Deodată, Cap-de-Mort dispăru. Harry se uită în jos şi îl văzu pe Hagrid dedesubt,  întins pe pământ; trase tare de ghidon pentru a nu se lovi de el,  încercă să găsească frâna pe pipăite, dar se prăbuşi cu un  zgomot asurzitor într-un iaz noroios.

Capitolul V

Războinicul căzut

— Hagrid?

Harry se strădui să se ridice dintre dărâmăturile de metal şi  piele care îl înconjurau pe când încerca să revină la poziţia  verticală, mâinile i se cufundară cam cu cinci centimetri în  noroi. Nu putea să înţeleagă unde se dusese Cap-de-Mort, se aştepta să îl vadă în orice clipă apărând din întuneric. Ceva cald şi umed i se prelingea de pe frunte şi de pe bărbie. Ieşi târâş din  iaz şi se împiedică de masa mare şi întunecată de pe pământ care era Hagrid.

— Hagrid? Hagrid, spune ceva...

Însă masa întunecată rămase neclintită.

— Cine-i acolo? Potter, tu eşti? Eşti Harry Potter? Harry nu  recunoscu vocea omului. Apoi, o femeie strigă:

— Ted, s-au prăbuşit! S-au prăbuşit în grădină! Harry simţi  totul învârtindu-se în jurul lui.

— Hagrid... repetă el absent, iar genunchii îi tremurau de mama focului.

Când se trezi, era întins pe spate, pe nişte perne; simţea cum îl ardeau coastele şi braţul drept. Dintele pierdut îi crescuse la  loc. Cicatricea de pe frunte zvâcnea în continuare.

— Hagrid?

Deschise ochii şi văzu că stătea pe o canapea, într-o sufragerie străină, la lumina lămpii. Rucsacul era pe podea, ceva mai  încolo, ud şi plin de noroi. Un bărbat blond şi burtos îl urmărea  neliniştit.

— Hagrid este bine, fiule, spuse bărbatul, soţia mea are grijă de el chiar acum. Cum te simţi? Mai ai şi altceva rupt? Ţiam vindecat coastele, dintele şi braţul drept. Apropo, eu sunt Ted Tonks... tatăl Dorei.

Harry se ridică prea repede: îi apărură luminiţe în faţa ochilor, i se făcu greaţă şi ameţi.

— Cap-de-Mort...

— Uşurel, spuse Ted Tonks, punându-i o mână pe umăr şi  împingându-l înapoi pe perne. Ai trecut printr-un accident grav.  Dar ce s-a întâmplat de fapt? S-a defectat ceva la motocicletă?  A încercat cumva Arthur Weasley să facă mai mult decât e în  stare, el şi invenţiile lui încuiate?

— Nu, spuse Harry, în timp ce cicatricea îi zvâcnea ca o  rană deschisă. Devoratori ai Morţii, foarte mulţi... am fost  urmăriţi...

— Devoratori ai Morţii? spuse Ted tăios. Cum adică  Devoratori ai Morţii? Credeam că nu ştiau că aveai să fii mutat  în seara asta, credeam că...

— Au ştiut, spuse Harry.

Ted Tonks se uită în sus, de parcă ar fi putut vedea cerul de afară prin tavan.

— Ei bine, măcar ştim că