copii îmbătaţi de eşecul ei. Rânjind şi râzând. Îmbăiaţi de soare. Toată lumea râdea, în afară de Rudy.

 

În pauză, a fost terorizată. Un băiat pe nume Ludwig Schmeikl veni la ea cu o carte.

– Hai, Liesel, întrebă el. Am probleme cu acest cuvânt. Poţi să mi-l citeşti? Râdea – un băiat de zece ani, cu râset îngâmfat. Dummkopf – idioato!

Nori apăreau acum, mari şi greoi şi mai mulţi copii o strigau, urmărind-o cum fierbe.

– Nu-i asculta, o sfătui Rudy.

– E uşor de spus. Nu tu eşti prostul.

Spre sfârşitul pauzei, socoteala comentariilor ajunsese la nouăsprezece. La douăzeci, izbucni. A fost Schmeikl, care se reîntorsese cu avânt.

– Haide, Liesel! Îi băgă cartea sub nas. Mă ajuţi, te rog?

Liesel l-a ajutat din plin.

 

Se ridică şi îi luă cartea în timp ce zâmbea peste umăr la ceilalţi copii, o aruncă şi îl lovi cât de tare putu în vecinătatea şliţului.

Ei, după cum vă închipuiţi, Ludwig Schmeikl se îndoi la pământ şi, în vreme ce se apleca, primi un pumn în ureche. Când ateriză, ea se aşeză deasupra lui. După se întâmplă acest lucru, încasă palme şi zgârieturi şi fu distrus de o fată consumată efectiv de furie. Pielea lui era atât de moale şi caldă! Încheieturile degetelor şi unghiile erau groaznic de tari, în ciuda dimensiunilor mici.

– Saukerl! Până şi vocea era capabilă să-l zgârie. Arschloch! Poţi să-mi spui Arschloch pe litere?

Oh, cum se împleticeau norii şi se uneau pe cer. Nori mari, obezi, întunecaţi şi bucălaţi.

Dând unul peste altul. Cerându-şi scuze. Mişcându-se şi aşezându-se.

Copiii erau acolo, rapid… ei bine, pe cât de rapid sunt copiii atraşi de gravitaţia unei bătăi. O priveau pe Liesel Meminger administrându-i lui Ludwig chelfăneala vieţii sale.

– Doamne, Isuse Hristoase, comentă o fată suspinând, o să-l omoare!

Liesel nu l-a omorât.

Dar nu a lipsit mult.

De fapt, probabil că singurul lucru care a oprit-o a fost rânjetul patetic şi plin de ticuri nervoase al lui Tommy Müller. Copleşită încă de adrenalină, Liesel îl zări zâmbind într-un mod atât de absurd, încât l-a înşfăcat şi a început să-l bată şi pe el.

– Ce faci? boci băiatul, iar ea se opri abia la a treia sau a patra palmă şi la vederea unei dâre de sânge deschis la culoare curgându-i din nas.

În genunchi, înghiţea aerul şi asculta vaietele de sub ea. Privi învălmăşeala de chipuri din stânga şi dreapta şi anunţă:

– Nu sunt proastă.

Nimeni nu a contrazis-o.

 

Bătaia a început din nou când toţi au revenit înăuntru şi sora Maria a văzut starea lui Ludwig Schmeikl. Prima dată, Rudy şi alţi câţiva au trebuit să poarte povara suspiciunii. Erau mereu unul la gâtul altuia.

– Mâinile, veni ordinul.

Mâinile băieţilor erau curate.

– Nu pot să cred asta, bolborosi sora Maria. Nu se poate.

Când Liesel păşi în faţă, Ludwig Schmeikl ruginea pe mâinile ei.

– Afară! porunci sora pentru a doua oară în acea zi.

Pentru a doua oară în acea oră, de fapt.

De data aceasta, nu a fost o mică Watschen. Nu a fost nici măcar una medie. De data aceasta, era mama tuturor Watschen-elor de pe coridor, o usturime de băţ după alta, astfel încât timp de o săptămână Liesel abia a putut să stea jos. Şi nu se mai auzi niciun râset din cameră. Numai frica tăcută a ascultării.

La sfârşitul orelor, Liesel se duse acasă cu Rudy şi ceilalţi copii Steiner. Apropiindu-se de strada Himmel, într-o învălmăşeală de gânduri, un apogeu al nenorocirii o copleşi – recitalul eşuat din Manualul groparului, distrugerea familiei sale, coşmarul, umilinţa acelei zile – şi se ghemui într-un şanţ, şi plânse. Totul a condus la asta.

Rudy a rămas lângă ea, uitându-se în jos.

A început să plouă zdravăn şi repede.

Kurt Steiner i-a strigat, dar niciunul nu s-a mişcat. Ea a stat îndurerată sub şuvoaiele de ploaie, iar el a stat lângă ea, aşteptând.

– De ce a trebuit să moară? întrebă ea şi se ridică, iar el puse braţul în jurul ei, ca un prieten şi merseră mai departe.

Nu a existat vreo cerere de sărut. Nimic de genul acesta. Poţi să-l iubeşti pe Rudy pentru asta, dacă vrei. „Doar nu mă lovi între picioare.”

Asta gândea, dar nu i-a zis lui Liesel. Patru ani mai târziu, i-a împărtăşit acest lucru.

Deocamdată, Rudy şi Liesel îşi croiră drum prin ploaie, pe strada Himmel.

El era nebunul care se pictase negru şi învinsese lumea.

Ea era hoţul de cărţi fără cuvinte.

Aveţi încredere în mine, cuvintele urmau să vină şi, când au sosit, Liesel le va ţine în mână ca pe nişte nori şi le va presăra ca o ploaie.

Partea a doua    Ridicarea din umeri

în rolurile principale: o fată făcută din întuneric – bucuria ţigărilor – un hoinar prin oraş – nişte scrisori moarte – ziua lui hitler – l00% transpiraţie pur germană – porţile hoţiei – şi o carte de foc

O fată făcută din întuneric

CÂTEVA INFORMAŢII STATISTICE Prima carte furată: 13 ianuarie 1939 A doua carte furată: 30 aprilie 1940 Durata dintre cele două cărţi furate: 463 de zile

Dacă aţi privi lucrurile cu superficialitate, aţi spune că nu a fost nevoie decât de puţin foc şi nişte ţipete aferente. Aţi zice că Liesel nu a avut nevoie decât de asta pentru a pune mâna pe a doua carte, deşi îi fumega în mâini. Chiar şi dacă îi frigea pieptul.

În realitate, problema este următoarea:

Nu e timp pentru a fi superficial.

Nu este timp pentru frivolitate, să te întorci şi să verifici cuptorul – pentru că, atunci când hoţul de cărţi a furat-o pe a doua, nu numai că avea multe motive să facă asta, dar actul furtului a declanşat ceea ce va urma. Îi va oferi un punct de pornire pentru furtişagurile viitoare. Îl va inspira pe Hans Hubermann să vină cu un plan, pentru a-l ajuta pe boxerul evreu. Şi îmi va arăta încă o dată că o ocazie duce la alta, aşa cum riscul duce la mai mult risc, viaţa la mai multă viaţă şi moartea la mai multă moarte.

 

A fost