scaunele, fotoliile și canapelele erau acum ocupate, le cedaserăm doamnelor, iar noi, prietenii lui Stavroghin și ceilalți, stăm pe lîngă pereți sau rezemați de mobile. Dar ce conversație interesantă! Prin ce case nu fuseseră oamenii aceștia! Își dădeau de obicei întîlnire în case cu etaj. Și mi-au explicat de ce. Dar e curios că acum, cînd vă povestesc, nu-mi mai amintesc bine de ce. Și mai curios: am întîlnit o doamnă pe care o cunoscusem la legația Elveției, căreia pot să vă mărturisesc, încercasem să-i fac curte, dar fără succes. Evident, m-a recunoscut imediat și a avut destul tact să nu-și aducă aminte de curtea pe care încercasem să i-o fac. Dimpotrivă, de data aceasta mi s-a părut mult mai prietenoasă. „Văd că duceți o viață foarte interesantă, i-am spus. Viață de ambasade, reuniuni mondene, tot cu oameni distinși.” „Oh, da, răspunse, am mare slăbiciune pentru casele cu etaj. Urci, cobori. Urci, cobori. Nu te saturi niciodată. Nu te plictisești, vreau să spun.” Și atunci mi-am adus deodată aminte că, de data aceasta, nu urcasem în apartamentul lui Stavroghin. Nu știu cum ajunsesem aici, dar știam bine că nu urcasem pe scări. M-am apropiat de Stavroghin. „Ia spune, am șoptit, cum am ajuns noi aici? După cîte știu, voi n-aveți ascensor.” „Nu, n-avem, mărturisi Stavroghin. Și mă tot întreb și eu cum am urcat. Îmi aduc foarte bine aminte cum am coborît adineauri în magazin; mi-aduc foarte bine aminte că am coborît pe scări, dar nu știu cum am urcat.” „Vasăzică, de coborît, putem coborî oricînd”, i-am spus. „Poți fi fără grijă.” M-am liniștit pe loc. Totuși, i-am spus: „Ce-ar fi dacă ne-am întoarce la botez?” „E departe, mi-a răspuns Stavroghin, e tocmai la capătul celălalt al orașului.” „Pot fi și acolo oameni interesanți”, am încercat să-l conving. „Dar trebuie să mă ocup de ei”, făcu Stavroghin arătîndu-mi odăile pline de oaspeți. „A sosit Baronul, i-am spus. O să se ocupe Baronul.” Și pînă la urmă l-am convins. Dar înțelegeți în ce situație ne aflam. Fără început și fără sfîrșit. Căci nimeni dintre noi nu-și amintea să fi urcat pe scări. Noroc că de coborît puteam coborî fără grijă. Așa că înțeleg la ce faci aluzie, adăugă privind spre Onofrei.

— Nu cred că e vorba de același lucru, spuse Onofrei. În cazul dumneavoastră exista o ieșire, pentru că puteați coborî.

— Nu numai asta, interveni Zamfirescu. Ați avut de-a face cu o lume distinsă, lume mondenă, de ambasade, care era deja inițiată. Vreau să spun, care descoperise deja secretul etajelor: să urci și să cobori, să urci și să cobori. Bătrîna, fata și tînărul de care vă vorbeam erau, aș spune, pierduți în lume, nu descoperiseră încă nimic. De aceea le era atît de greu… După nu știu cîte luni de la întîmplarea aceea, i-am întîlnit din nou, într-o gară. Cred că așteptau un tren. Bătrîna era tot pe scăunaș, ținînd fata de mînă, de mîna stîngă, și fata îi citea. Oh, dar cîte lucruri se petrecuseră între timp!… Să fi ascultat ce citea fata și ți se rupea inima de tristețe. Cîte nu se întîmplaseră de la plecarea lor! Băiețelul acela, care locuia cu ea în casă, cu care vorbea pe vremuri bătrîna, băiețelul acela crescuse, se făcuse acum mare, avea fel de fel de probleme, se lupta cu atîtea greutăți. Evident, fata citea ca să se orienteze. Cum vă spuneam, n-aveau pașaport. Aveau, deci, nevoie de hartă, să fie sigure de direcție. Din fericire, apucaseră direcția cea bună. Dar cîtă tristețe în paginile pe care le citea atunci, așteptînd pe peronul gării… În plus, fata era acum singură. Tînărul care intrase în vorbă cu ea, acolo, în fața casei, dispăruse.

[1] Concept filozofic și religios care semnifică „coincidența contrariilor”. În fizică și lumea rațională există o dualitate de genul cald–rece sau zi–noapte, dar coincidentia oppositorum se referă la o presupusă realitate suprarațională (divină) în care toate contrariile coincid (n. r.)

[2] Upanișadele (în limba Devanagari, Upanișad) sînt o parte din Vede și formează Scripturile hinduse, care discută în principal despre filozofie, meditație și ființa divinității; formează principiul spiritual al hinduismului vedic. Considerate a fi contemplări mistice sau spirituale ale Vedelor, Upanișadele sînt cunoscute ca Vedānta („sfîrșitul/punctul culminant al Vedelor”). Upanișadele au fost compuse timp de cîteva secole. Cele mai noi, Brhadaranyaka și Chandogya, au fost datate în jurul secolului al VIII-lea î.Hr. Potrivit lui Paul Deussen, Upanișadele conțin următoarele domenii: teologie, cosmologie, psihologie, eshatologie și etică. Mai multe tipuri de doctrine definesc Upanișadele, cum ar fi cele despre Dumnezeu (brahmavada), suflet (atmavada), transmigrație (karmavada), iluzie (mayavada) și eliberare (mokshavada). Upanișadele se concentrează asupra unității dintre Dumnezeu și sufletul uman (n. r.)

[3] Cuvînt sanscrit care înseamnă Sine și care se referă la spiritul nostru interior. În filozofia hindusă, în special în școlile Vedanta, Atman este principiul prim, adevăratul sine interior al oricărei ființe, superior oricărei energii sau fenomen, de aceeași natură cu Sinele suprem care este Dumnezeu, esența oricărei ființe individuale. O corespondență creștină a înțelesului termenului, care surprinde cel mai bine ceea ce sanscritul atman vrea să exprime, sînt cuvintele din crezul creștin: „lumină din lumină, dumnezeu adevărat din dumnezeu adevărat.” În fapt acest atman individual este suportul și modalitatea prin care ființa umană se poate uni cu Dumnezeu, astfel salvarea/mîntuirea (sau eliberarea hindusă), nu este posibilă decît prin această cunoaștere interioară a Sinelui (atma jnana), care ne face să realizăm că sinele nostru individual este o scînteie din Sinele suprem și una cu acest Sine suprem care este Dumnezeu sau Brahman