[4] Reprezintă în hinduism Spiritul universal suprem, Sinele suprem, care este la originea universului, a lumii fenomenale. Brahman este uneori menționat ca Eternul Absolut sau Dumnezeirea și este solul divin pentru sămînța originală Hiranyagarbha, originea tuturor creațiilor ulterioare. În funcție de școala filozofică, Brahman poate fi conceput ca personal (cu calități), impersonal (fără calități) și suprem. Întelepții Upanișadelor învață că Brahman este esența ultimă a lumii fenomenologice (inclusiv identitatea originară a sinelui uman) ce nu poate fi văzută sau auzită, dar a cărui natură poate fi descoperită prin dezvoltarea cunoașterii de sine (atma jnana) (n. r.)

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

ADIO!

Dacă mă voi hotărî vreodată să scriu o piesă de teatru, iată cum aș face:

Un actor apare de după cortină și, apropiindu-se de rampă, strigă: „Adio!”… Își rotește încet privirile în sală, ca și cum ar căuta pe cineva și strigă a doua oară: „Adio!”… Apoi, după o pauză lungă, apăsătoare, adaugă: „Asta era tot ce aveam să vă spun: Adio!”… Cu pricepere, cu emoție (căci e actor), ridică brațele în sus, sau face un alt gest de rămas bun și, discret, dar întristat (lăsînd să se înțeleagă că nu există altă soluție), se îndepărtează încet și dispare în spatele cortinei.

Evident, publicul nu va înțelege. Va crede că asta face parte din piesă și va aștepta să vadă ce se mai întîmplă. Unii vor întoarce capetele, vor privi pînă în fundul sălii, vor începe să vorbească între ei – așteptînd. Zadarnic. Cortina nu se va ridica. Dar vor începe să se audă zgomote pe scenă, în spatele cortinei și curînd se vor auzi voci, un strigăt de femeie, apoi alte voci, parcă mai mulți bărbați ar fi rostit împreună același text, alcătuit din propoziții scurte și oarecum amenințătoare. În fundul sălii, spectatorii, în majoritatea lor studenți, vor începe să rîdă. Unii se vor ridica în picioare, sperînd, poate, că astfel ar putea să vadă ce se întîmplă. Dar ceilalți vor protesta, vor striga: „Stați jos! Stați jos!” Și apoi, deodată, cei din primele rînduri vor începe să aplaude și, după ei, sala întreagă – ropote de aplauze, urale și tinerii studenți vor lovi ritmic podeaua cu amîndouă picioarele.

Atunci, dintr-un colț pe care încă nu l-am precizat, cineva, un bărbat între două vîrste, dar cu o figură palidă, melancolică, se va îndrepta spre scenă. Aplauzele vor înceta o clipă, dar vor porni din nou, furtunoase pînă ce omul va ridica brațele în sus și, înainte de a se face pe deplin tăcere, va începe. (De aceea primele cuvinte nu vor fi auzite. Spectatorii se vor întreba unii pe alții: „Ce-a spus? Ce-a spus?”)

— În numele directorului, dar și în numele camarazilor mei, vă rog, vă rugăm să faceți liniște. Este greu să vă explic de ce și, dacă m-ați crede, am încercat să mă recuz. „Trimiteți pe altcineva, domnule director, i-am spus, l-am implorat chiar. Alegeți pe cineva care să știe să le vorbească direct – pe Darius, bunăoară, pe Melania. Dumnevoastră știți – mă adresam eu directorului – mă cunoașteți bine; nu mă pricep decît la limbajele indirecte. Puneți-mă să le explic de ce acum, la începutul toamnei, soarele se înclină spre miazănoapte și voi găsi zeci, nenumărate, felurite și seducătoare aluzii și imagini și alegorii. Dar de ce tocmai pe mine, acum, cînd încă n-am trecut de prima scenă?…”

— Mai tare! Vorbește mai tare! a strigat cineva din fundul sălii.

— Îmi va fi greu, pentru că monologul meu… Pot să vă spun asta: pentru monologul din actul II am refuzat angajamentele în provincie, roluri de mare prestigiu…

— Mai tare! au strigat din nou.

— Vă spuneam că o să-mi fie greu, pentru că monologul de care vă vorbeam trebuie rostit aproape în sotto voce. Mă voi furișa printre butoaie, voi privi spre dumneavoastră și voi monologa, dar n-o să mă auziți. Și nici de văzut nu mă veți putea vedea, pentru că între noi și voi se află cortina.

— Vorbește, domnule, mai tare! a țipat o doamnă ridicîndu-se brusc în picioare. (O doamnă în vîrstă.)

Și cîțiva au izbucnit în rîs, alții au aplaudat. Dar s-a auzit din nou, cu severitate „Șșșt!… ” și sala a împietrit într-o nefirească tăcere, întreruptă cîteva clipe în urmă de o voce puternică, străbătînd de dincolo de cortină. Parcă ar fi poruncit ceva, pentru că s-au auzit urale depărtate, dar și un hohot de plîns, foarte aproape de cortină. Plîngea desigur o femeie. Actorul și-a întors mirat capul.

— Cum trece timpul, aici la dumneavoastră! a exclamat. Parcă zboară! Am ajuns deja la scena a III-a, poate cea mai misterioasă, în orice caz, e cea mai tragică. Credeți-mă, e greu, e greu… Cum să vă explic? Eu știu ce-ar fi vrut directorul. Ar fi vrut să vă spun, politicos, dar cu multă simpatie, că noi, așa cum era convenit, am început spectacolul la opt treizeci și să vă rog să fiți înțelegători, să nu faceți prea mult zgomot. E adevărat, cortina aceasta e veche, așadar e solidă, amortizează zgomotele. Dar dacă rîdeți prea tare sau aplaudați, sau bateți cu picioarele în podea, se aude și dincolo de cortină. Și sînt scene de mare subtilitate, monologuri rostite aproape în șoaptă, dialoguri imperceptibile, căci de ce-am răspunde