imediat cînd ni se adresează cineva necunoscut sau prea depărtat de noi? Răspundem cînd credem noi de cuviință. Avem timp. Vă repet: în aparență, spectacolul trebuie să se încheie la unsprezece și treizeci și cinci – dar în realitate avem timp. Nu ne grăbim…

Voia, desigur, să zîmbească, dar se răzgîndi și-și trecu palma pe buze, își mîngîie bărbia. Și tocmai atunci cortina fremăta o clipă, de la un capăt la altul, parcă ar fi fost bătută de vînt, și se auzi un zgomot surd, peste putință de identificat.

— A căzut cineva! exclamă un tînăr din rîndul I și voi să se ridice în picioare.

— Vedeți, tocmai asta voiam să vă spun, continuă actorul. Nu ne mai înțelegem. Am crezut întîi că e cortina de vină, că ne desparte cortina. Că, în fond, prin simplul fapt că dumneavoastră alcătuiți publicul, iar noi sîntem actori, o prăpastie se deschide între noi. Dar nu e asta. Orice s-ar spune și de o parte și de cealaltă a cortinei sîntem tot oameni. Dar e din cauza Timpului. Noi avem timp, nu ne grăbim și atunci, tot ce ne spunem noi, între noi, pur și simplu…

Ezită din nou și-și trecu palma pe bărbie.

— De fapt, nu e atît de simplu, adăugă. Dar nu ne înțelegem. Nu ne puteți înțelege, deși în aparență vorbim același limbaj. Cine dintre dumneavoastră n-a înțeles cuvîntul acesta simplu, patetic, dacă nu chiar de-a dreptul tragic: Adio? Și totuși, cînd, adineauri, camaradul meu v-a explicat că asta era tot, că asta era tot ce aveam de spus, ați izbucnit în rîs, ați început să aplaudați și să bateți din picioare… Dar, încă o dată, și directorul, și noi, actorii, atîta vă rugăm: liniște. Sau, dacă nu aveți răbdare să așteptați sfîrșitul spectacolului, la unsprezece treizeci și cinci puteți pleca, vă puteți întoarce acasă. Aveți desigur atîtea alte lucruri de făcut…

Se înclină, parcă ar fi vrut să se retragă. Dar deodată, din primele rînduri, s-au ridicat brusc spectatorii. Unul din ei a încercat să strige: „Nu sîntem public de rînd!” Avea o voce gravă, părea emoționat și cuvintele abia s-au auzit. Dar l-au susținut ceilalți, vecinii lui din rîndul I.

— Nu sîntem public de rînd! au repetat ei. Am învățat, ne-am pregătit…

— În timpul verii, au continuat ceilalți. Am citit cărți grele.

— Am studiat, au adăugat vecinii lor. Ne-am pregătit.

— Ca să vă înțelegem! izbucni din nou domnul cu voce gravă. Așteptam toamna… Așteptam toamna, repetă el cu vocea cea sugrumată de emoție, dar nu izbuti să continue.

— Trecea vara, începu vecinul lui.

— Dar nu ne părea rău, continuară ceilalți.

— Ne spuneam: „Nu e nimic! Nu e nimic! La toamnă se redeschide teatrul”…

— Teatrul! strigară deodată, entuziasmați, cîțiva studenți ridicîndu-se în picioare. Viață, idei, imaginație!

— Cînd am citit titlul pe cel dintîi afiș, mărturisi cu fervoare o femeie tînără, am înțeles…

— Am înțeles! repetară mai mulți, ridicîndu-se în picioare.

Actorul îi asculta cu simpatie, dar absent, clătinînd la răstimpuri din cap. Înălță amîndouă brațele și, înainte de a se face tăcere, începu:

— Este exact așa cum l-am prevenit. „Domnule director, i-am spus: Scena V! Trebuie să ne pregătim pentru scena V, căci și ei s-au pregătit. Au avut toată vara înaintea lor ca să se pregătească. Poate au învățat sanscrita; în orice caz, au studiat antropologia, miturile, structurile. Mai ales la premieră o să avem un public cultivat, probabil foarte mulți studenți. Va trebui să ridicăm cortina…”

În sală se făcuse din nou liniște, așa că ultimele cuvinte s-au auzit aproape în întregime. „Acum începe de-adevărat, a șoptit cineva. Acesta e începutul.” (Evident, nu au înțeles toți. „Ce vrea să spună?” întrebă, în șoaptă, dar insistent, o femeie tînără. „E un text dificil, i-a explicat tovarășul ei. Text poetic, plin de aluzii enigmatice.”)

Actorul rămăsese în mijlocul scenei, cu privirile pierdute, parcă s-ar fi întrebat ce căuta acolo.

— Pentru numele lui Dumnezeu! s-a auzit, foarte clar, din spatele cortinei.

Aproape nimeni nu mai îndrăznea să respire. Încet, și parcă fără convingere, actorul începu să pipăie cortina. Găsi marginea pe care o căuta și începu să tragă cortina după el.

— Scena V, reluă el. Dintr-un anumit punct de vedere…

Dar nu-l mai asculta nimeni. Deși cortina se ridicase mai puțin de jumătate, esențialul era acolo: o femeie tînără, frumoasă, cu părul căzîndu-i pe umeri, ținînd mîinile la spate, și foarte curînd toți au înțeles că le ținea așa pentru că mîinile îi erau legate la spate. În fața ei, un bărbat aproape bătrîn, încruntat, cu privirile pironite în pămînt. Dar abia au apucat spectatorii să-l vadă, să înțeleagă că e încruntat, că nu îndrăznește să-și ridice privirile, și bătrînul dispare. Face doar cîțiva pași și dispare în dosul cortinei. Fata parcă s-ar fi trezit din vis. Privește în jurul ei și, pe nesimțite, figura i se luminează. „Zîmbește?” s-au întrebat unii. Dar, înainte ca să poată răspunde, cortina, pe care actorul o ținea ridicată cu un mare efort, s-a coborît brusc, și sala întreagă a fremătat dezamăgită.

— Vă rog să nu aplaudați, începu actorul, apropiindu-se de rampă, pentru că scena V încă nu s-a terminat. Cum vă spuneam, și cum spunea și directorul…

— Mai tare! strigară cîțiva studenți din fundul sălii.

Actorul ridică exasperat brațele în sus.

— Liniște, vă rog, vă rog! șopti. Acceptați și dumneavoastră acest sacrificiu. Nu va dura mult, dar pentru noi e o scenă capitală. Gîndiți-vă la copilăria dumneavoastră, amintiți-vă de prietenii pe care i-ați pierdut…

În acea clipă, din spatele cortinei izbucniră urale prelungite. Actorul întoarse capul, vădit emoționat. S-au mai auzit cîteva glasuri, înecate din nou în urale. Dar dintr-o dată, pe neașteptate, spectatorii și-au pierdut răbdarea și au început să aplaude, să bată cu picioarele în podea. Zadarnic îi implora actorul cu amîndouă brațele ridicate în sus. Studenții se dezlănțuiseră. Atunci, din spatele cortinei își făcu loc, furtunos, fata.

— Ce se