întîmplă aici? întrebă ea cu o voce aspră, neașteptat de groasă, aproape vulgară. Poate ați uitat că sînteți la teatru. Dacă nu înțelegeți, nu aveți decît să ieșiți în vîrful picioarelor. Treceți pe la casă și vi se va restitui costul biletelor.

— Ba înțelegem, vorbi un tînăr, calm și totuși amenințător. Pînă acum am înțeles foarte bine. E misterul Tatălui. Dar vrem să vedem ce se întîmplă mai departe. De ce-ați lăsat cortina?

Fata îl privi adînc, concentrat, parcă nu l-ar fi înțeles.

— Cine a lăsat cortina? întrebă.

— Camaradul dumneavoastră, spuse tînărul, intimidîndu-se deodată.

— Nu înțeleg ce vrei să spui, continuă fata. Noi nu țineam seama de cortină. Asta e de altfel marea noutate a piesei: că jucăm ca și cînd n-ar exista o cortină. Autorul a păstrat împărțirea pe scene și în acte, dar a suprimat cortina. Și e limpede de ce-a recurs la acest procedeu. E mai aproape de realitate, de viață. Viața cunoaște scene și se poate spune că e împărțită în acte, dar cortina se lasă o singură dată. Dacă nu înțelegeți nici măcar atîta…

Ridică din umeri și nu mai adăugă nimic.

— Și totuși, reîncepu tînărul prinzînd din nou curaj, totuși cineva a lăsat cortina. Adineauri. Cortina pe care o aveți în spatele dumneavoastră. Și nu putea s-o lase decît cel care o ridicase, camaradul dumneavoastră!

Și-l arătă cu degetul.

— Are dreptate! au izbucnit mai mulți. L-am văzut și noi. L-am văzut, i-a dat drumul din mînă.

Fata se întoarse spre actor și-l privi exasperată, întrebătoare.

— Le-am spus, începu el cu o mare tristețe în glas. Le-am spus că nu înțeleg. Zadarnic s-au pregătit în timpul verii și au învățat. Zadarnic: orice am face, nu înțeleg!

— Sau poate înțeleg, șopti fata, dar înțeleg tocmai pe dos…

— Mai tare! Pentru numele lui Dumnezeu, vorbiți mai tare! strigară studenții.

Fata își scutură pletele pe umeri, își duse mîinile la spate și, făcînd un pas către rampă, începu:

— Ca și camaradul meu, am încercat să mă recuz. „Nu mă pricep, domnule director, i-am spus. Vreți să le explic, dar cum să le explic? Dacă m-ați lăsa să dansez, ar fi ușor, le-aș explica. Dar știu, adăugă coborînd glasul, nu vrea autorul. Spune că el e profesor, îi e teamă să nu fie rău înțeles”.

— Mai tare, domnișoară! strigară cîțiva.

— În sfîrșit, reluă fata, m-am rugat de el, l-am implorat. „Alegeți pe altul, domnule director, alegeți un bărbat, dacă se poate un bărbat cu profunde sentimente religioase, pe Darius, bunăoară. Cineva pe care să-l asculte, pe care să-l audă”, strigă ea cît putu mai tare.

— Așa! Așa!, o încurajară studenții din fundul sălii.

— „Alegeți pe Fiul lui Dumnezeu, născut, iar nu făcut!” strigă fata din toate puterile. Dar își duse repede mîna la frunte și apoi, foarte palidă, privi în jurul ei: îmi cer iertare, șopti. Nu trebuia să vă spun asta. Asta era din scena XI…

— Da și nu, preciza cineva. Mai întîi a fost în Crezul de la Niceea.

— Ce spune? Ce spune? au întrebat mai mulți.

— Cred într-un Dumnezeu etc, născut, iar nu făcut, a repetat cel din banca I. (Bărbat încă tînăr, inteligent, erudit, cu mult umor.)

— Ei, și ce-are a face? întrebă cineva.

— Are a face, pentru că domnișoara pretinde că e din scena XI. Dar, dacă e așa, e un plagiat…

— Poate fi un citat.

— Depinde de context, spuse un student.

— Și depinde mai ales cum e pronunțat, adăugă vecinul lui.

— Să ne spună cum îl pronunță! strigară studenții.

Fata își duse din nou mîinile la tîmple. Se vedea bine că era turburată. Poate de aceea în sală se făcu deodată tăcere.

— E foarte greu să vă explic, începu ea, încercînd să zîmbească, să vă spun cum îl pronunț. Pentru că ar trebui să cunoașteți, în prealabil, starea mea sufletească. Dar ca să înțelegeți starea mea sufletească, ar trebui să cunoașteți trecutul meu, originea mea socială, problemele care mă frămîntă din fragedă copilărie. Căci din copilărie m-am simțit atrasă de tot ce-mi era necunoscut. Pînă ce într-o bună zi, da, îmi aduc foarte bine aminte, nu e mult de atunci, o zi de vară, de fapt, în vara aceasta. Treceam pe stradă și am văzut că se anunța o piesă, Adio! Am fost profund emoționată. Am înțeles. Cineva, pe care nu-l cunoșteam, dar pe care-l așteptam, pe care-l iubeam deja, poate fără să-mi dau seama, cineva care ar fi putut juca un rol hotărîtor în viața mea, care m-ar fi putut face fericită… Ah! Mă exprim prost, nu e vorba de fericire, de ceea ce numim noi fericire, era ceva mai nobil și mult mai profund… în sfîrșit, acel cineva pe care încă nu apucasem să-l cunosc, deși îl așteptam și poate chiar îl căutam, omul acela îmi spunea, mie, o necunoscută care se oprise în fața afișului, cu ochii în lacrimi (căci titlul era tipărit cu litere enorme, care-ți făceau rău, care te sugrumau), îmi spunea: Adio!… Am înțeles, și am început să plîng, chiar acolo, în fața afișului. Am înțeles că nu mai e nici o speranță, că nu-l voi mai întîlni niciodată, căci și-a luat rămas bun de la noi. A avut doar timpul să ne spună, să-mi spună, în primul rînd mie, să-mi spună: Adio! Plîngeam în fața afișului, cînd s-a apropiat de mine. L-am recunoscut imediat: era directorul. M-a întrebat dacă nu vreau să joc rolul Melaniei și mi l-a arătat pe afiș: îl juca, într-adevăr, Melania, căci așa o chema, Melania. Șovăiam. „Știu la ce te gîndești, mi-a spus directorul, dar nu e vorba de o dublură, îți propun rolul Melaniei. E un rol greu, dar plin de surprize.” Șovăiam. „De felul meu sînt dansatoare, i-am spus. Mă exprim prin dans.” M-a privit cu surprindere și, mi s-a părut, decepționat. „Atunci va fi greu, a adăugat. Va fi greu din cauza profesorului”. Dar, evident, eu nu știam nimic. Și acum că