În sală se făcu deodată tăcere. Dar era o tăcere grea, stingherită, aproape vinovată.

— Ce trebuia să știm? se auzi, tîrziu, o voce timidă.

— Că va fi greu din cauza profesorului.

— Nu știam, au recunoscut foarte mulți (dar aproape nimeni nu îndrăznea să-și ridice privirile).

— Evident! În afară de director, nu știa nimeni…

— Dar el, directorul, de unde știa? întrebă domnul din rîndul I.

Fata îl privi cu mirare.

— Toată lumea știe că marea lui pasiune e istoria religiilor…

În sală se făcu din nou tăcere. De data aceasta, o tăcere gravă, reculeasă.

— Nu toată istoria religiilor, continuă Melania, dar esențialul: India, bunăoară, Tibetul, Japonia. V-ați dat seama și dumneavoastră cînd ați văzut cum a interpretat el scena V: nu e un simbol, cum ar fi vrut autorul, ci, ca o realitate imediată, hic et nunc[1], așa cum o înțelege, bunăoară, Mahayana cînd afirmă că nirvana și samsara sînt identice…

— N-am văzut nimic! strigă doamna în vîrstă, ridicîndu-se brusc în picioare. Nimic! Absolut nimic! Și doar am studiat și eu Mahayana și pot să spun cînd e nirvana și cînd nu e nirvana!

— Am studiat-o și noi! strigară mai mulți studenți. Am studiat-o în original.

— Unde e directorul? continuă doamna. Să vină directorul, să stăm de vorbă cu el. Prea ne credeți ignoranți!

— Directorul? întrebă cineva din fundul sălii. În seara aceasta eu sînt directorul…

Și se îndreptă agale spre scenă.

— Dar ce-aș putea să vă explic? Și, mai ales, cînd? adăugă privindu-și ceasul. (Un cronometru de argint.) Antractul e pe sfîrșite. În trei, patru minute începem actul II și puțin timp după aceea o să vă rugăm din nou să faceți liniște. Actul II e prin excelență un act interior, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

— Înțelegem, au răspuns foarte mulți.

— Tăceri lungi, apăsătoare, întrerupte de monologuri. Unele monologuri într-adevăr sublime, dar ce folos dacă nu le aude nimeni? Sotto voce?… E puțin spus. De fapt, sînt mai degrabă meditații. Și, după cum îmi atrage atenția autorul, unii eremiți, chiar dintre cei mai iluștri, în timp ce meditează, adorm. Și atunci nu mai știu nimic. Vreau să spun, nu mai știu ce se întîmplă cu ei: se reîntorc în neant, se pierd în inconștient, se întîlnesc față în față cu Dumnezeu?

Se rezemase de rampă și, rostindu-și întrebările, privea cînd într-un colț, cînd într-altul al sălii, ca și cum ar fi așteptat un răspuns. Dar nu îndrăznea nimeni să răspundă.

— Într-un anumit sens, reluă directorul, misterul e de nepătruns… Dar vă dați seama ce înseamnă asta pentru un director de scenă. Cum să arăți tăcerile, lungile, aridele tăceri care traversează istoria religiilor care, de fapt, alcătuiesc în bună parte istoria religiilor, ca și, de altfel, oricare altă istorie în general?

— Tăceri? Pur și simplu tăceri? întrebă cineva.

— …Cînd nimic important nu se mai spune, continuă directorul, cînd oamenii trăiesc cum au apucat să trăiască strămoșii strămoșilor lor, cu sute, cu mii de ani înainte, cînd nici un zeu și nici o idee nu se mai inventează și totul se repetă și se repetă mai ales tăcînd? Cum să prezinți o tăcere sterilă, cînd nimic nou nu se mai spune pentru că nimeni nu mai simte nevoia sau nu mai are timp să spună ceva nou, semnificativ, fecund?… În textul pe care mi l-a dat de curînd, profesorul sugerează acest decor: butoaie și spînzurători.

— Butoaie și ce altceva? întrebă o persoană tînără.

— Butoaie și spîn-zu-ră-tori. Dar mi se pare prea direct și totodată prea simbolic, dacă înțelegeți ce vreau să spun…

— Înțelegem! se auzi din mai multe locuri deodată.

— Adică: secole sau chiar milenii, nu se întîmplă nimic în lumea spiritului, nu se creează nimic, dar istoria continuă, oamenii beau și petrec ca să uite, iar stăpînii spînzură ca să rămînă stăpîni. E o imagine prea apăsată. Evident, teroarea istoriei e una din obsesiile profesorului. Dacă ați citit Le Mythe de l’éternel retour, vă aduceți aminte.

— Butoaie, repetară cîțiva, visători. Butoaie…

— Mai plicticos e că profesorul schimbă necontenit ordinea scenelor. Bunăoară, ce era alaltăieri scena III a devenit azi scena V, scena la care, după indicațiile autorului, ați participat și dumneavoastră. Evident, înțeleg și punctul lui de vedere: el e profesor și ca atare se ține la curent cu ultimele descoperiri și publicații pentru că, o recunoaște deschis, nu vrea să trădeze adevărul istoric…

[1] aici și acum (lat.) (n. r.)

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

PE STRADA MÎNTULEASA

Capitolul I

De cîteva minute, bătrînul se plimba prin fața casei neîndrăznind să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră aproape severă, așa cum se clădea pe la începutul secolului. Pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră dar strada era încinsă; soarele lovea din plin, cu puterea nămiezii de vară. Bătrînul își scoase batista și și-o înfășură în jurul gîtului. Era un bărbat destul de înalt și foarte slab, cu o figură prelungă, osoasă, ștearsă, cu ochii cenușii, fără expresie; mustața, crescută neîngrijit, era aproape albă, ușor îngălbenită de tutun. Avea o pălărie veche de paie și era îmbrăcat în haine de vară, decolorate, foarte largi, parcă n-ar fi fost ale lui.

Văzu pe ofițer