— Îmi puteți spune cît e ceasul? întrebă el extrem de politicos.

— Două, răspunse ofițerul fără să se uite la ceas.

— Vă foarte mulțumesc, făcu bătrînul clătinînd de mai multe ori din cap, și zîmbi.

Apoi se îndreptă hotărît spre poartă. Cînd puse mîna pe clanță, auzi pe ofițer în spatele lui:

— Trebuie să apăsați întîi pe buton.

Întoarse speriat capul.

— Și eu stau tot aici, spuse ofițerul întinzînd mîna și apăsînd pe buton. Pe cine căutați? îl întrebă el cîteva clipe în urmă fără să-l privească.

— Pe domnul maior de la M. A. I., Borza.

— Nu știu dacă e acasă. La ora asta e de obicei la serviciu.

Vorbea cu un glas neutru, privind doar înaintea lui. Poarta se deschise și ofițerul îl lăsă să intre, dar tot fără să-l privească. Din penumbra hall-ului răsări un portar și-l salută.

— Dumnealui caută pe tovarășul maior, spuse ofițerul și trecu înainte, spre ascensor.

— Nu știu dacă e acasă, spuse portarul. Mai bine treceți pe la comisariat.

— Am întîlnire cu dumnealui, spuse bătrînul. Vin din partea familiei. Mai bine zis, pentru dumnealui, domnul maior, sînt o parte a familiei, adăugă cu înțeles. Sînt partea cea mai prețioasă: copilăria…

Portarul îl privea nedumerit, clătinînd din cap.

— Încercați, spuse în cele din urmă. E la etajul IV. Dac-o fi acasă, adăugă repede.

Bătrînul își așeză pălăria la subțioară și se îndreptă spre scări.

— Așteptați o clipă și puteți lua ascensorul, îi strigă portarul din urmă.

Bătrînul se întoarse spre el și se înclină de mai multe ori, cu respect.

— Vă foarte mulțumesc, spuse. Nu prea suport ascensorul. Prefer să urc scările. Mai ales cînd intru pentru întîia oară într-o casă, îmi place să urc scările, adăugă melancolic.

Începu să urce tacticos, fără grabă, ținîndu-se cu mîna dreaptă de balustradă și păstrînd pălăria sub brațul stîng. Cînd ajunse în dreptul primului etaj, se opri și se rezemă de perete, făcîndu-și vînt cu pălăria.

Auzi glasuri de copii, apoi ușa se deschise brusc și o femeie fără vîrstă ieși grăbită cu o sticlă goală de bere în mînă. Zîmbea, dar cînd dădu cu ochii de el, figura i se împietri deodată.

— Pe cine căutați? întrebă.

— Mă odihneam o clipă, făcu bătrînul înclinîndu-se de mai multe ori politicos. Urc la etajul IV, la domnul maior de la M. A. I. Borza, îl cunoașteți?

— Întrebați jos la intrare, vorbi femeia repede, învîrtind în neștire sticla de bere între degete. E portarul acolo, vă puteți informa.

Apoi dădu să coboare pe scări, dar se răzgîndi și se reîntoarse.

Sună de mai multe ori, scurt, nervos, și glasurile de copii se auziră din nou; apoi, cîteva clipe în urmă, ușa se deschise și cineva, pe care bătrînul nu avu timp să-l vadă, voi să scoată capul afară, dar femeia îl împinse, dispărînd repede și ea. Bătrînul zîmbi încurcat și, reașezîndu-și pălăria sub braț, porni mai departe. În dreptul etajului II, îl aștepta ofițerul.

— Ziceai că-l cauți pe maior, îi șopti. De ce n-ai luat ascensorul?

— Nu suport, răspunse intimidat bătrînul. Mai ales în timpul verii, pe călduri, mi se urcă la cap. Nu suport.

— Dar ce căutai atunci la etajul I? îl întrebă tot în șoaptă ofițerul. Cunoști vreo persoană la etajul I?

— Nu, nu cunosc pe nimeni. Mă oprisem doar să răsuflu. Și tocmai atunci a ieșit o doamnă și m-a întrebat…

— Ce te-a întrebat? îl întrerupse ofițerul, aplecînd capul spre el.

— Nu m-a întrebat nimica propriu-zis, m-a întrebat doar pe cine caut. Ei i-am răspuns…

— Am înțeles, îl întrerupse scurt ofițerul.

Apoi, după ce-și zvîrli privirile spre etajul de sus, se apropie mai mult de bătrîn.

— Cunoști bine pe maior? îl întrebă în șoaptă.

— Îl cunosc de cînd era de-o șchioapă, făcu bătrînul zîmbind și arătă cu palma. Pot spune că fac parte din familie, poate chiar mai mult decît din familie…

— Aha, făcu ofițerul, vasăzică îl cunoști bine. De-aia i-ai aflat adresa, că de-abia s-a mutat aici. De altfel, îl cunosc și eu bine, adăugă, am lucrat împreună. E un om solid, de încredere.

Se auzi zgomotul ascensorului și ofițerul rămase o clipă încurcat, apoi, fără să mai adauge ceva, fără să salute, deschise ușa de la apartamentul din față și intră. Bătrînul se rezemă de perete și reîncepu să-și facă vînt cu pălăria. Ascensorul trecu lin pe lîngă el. Zări, în treacăt, o figură palidă, cu doi ochi mari vineți, care-l priviră pătrunzător. Mai așteptă cîteva clipe, apoi se hotărî și începu să urce.

Ascensorul se oprise la etajul III și tînărul pe care-l zărise îl aștepta, ținînd ușa ascensorului deschisă.

— Intrați, îi spuse. Eu rămîn aici.

— Vă foarte mulțumesc, începu bătrînul. N-am luat ascensorul pentru că nu prea îl suport. Prefer să urc cu piciorul, încet, ca la munte, adăugă zîmbind.

— O să vă fie greu, încă trei etaje, spuse tînărul.

Avea o față neobișnuit de palidă.

— Din fericire, începu bătrînul făcîndu-și vînt cu pălăria, pot spune că am ajuns.

— Veniți la tovarășul inginer? se miră celălalt, arătînd cu mîna spre ușa din față. Nu cred c-o să-l găsiți acasă. V-ați anunțat jos, la portar? întrebă repede, scăzînd brusc tonul.

Bătrînul clătină de mai multe ori din cap și zîmbi încurcat.

— M-am exprimat greșit… Ar fi trebuit să spun: aproape am ajuns. Mă duceam la etajul IV.

Tînărul clipi des și-și scoase repede batista. Începu să-și șteargă nervos mîinile.

— La tovarășul maior? Numai de-o fi acasă. De obicei ia masa la serviciu. Îl cunoașteți bine? întrebă privindu-l adînc în ochi. Nu v-am mai văzut pe aici…

— De-abia s-a mutat, făcu bătrînul, îl cunosc de cînd era de-o șchioapă.

Tînărul rămase o clipă nehotărît, continuînd să-și frămînte batista între degete. Apoi apăsă pe butonul ascensorului și-l trimise jos.

— Îi cunoașteți și familia? întrebă el în șoaptă, după ce privi de cîteva ori spre etajele superioare.

— Pot spune că fac parte din familie, începu bătrînul.

— Atunci, sînteți din provincie, îl întrerupse tînărul. Familia lui e din provincie. Cunosc pe fratele lui de la „Parafina”. E un element excepțional. Un