Voia, fără îndoială, să mai adauge ceva, căci se apropiase de bătrîn cu un zîmbet misterios, dar auzi pași pe scări și se trase repede spre ușă, întoarse spatele și începu să-și caute nervos cheia.

— Îmi pare bine că v-am cunoscut, spuse bătrînul înclinîndu-se și porni mai departe, cu mîna pe balustradă.

Pe scări întîlni o pereche și o salută. Femeia avea părul tuns scurt, era îmbăcată într-un fel de uniformă și purta o insignă. Bărbatul, mult mai tînăr ca ea, călca stînjenit ferindu-se parcă s-o privească. Dar după ce trecură, se opriră amîndoi și întoarseră capetele, să vadă ce va face. Bătrînul se opri în fața ușii, își scoase batista și-și șterse fața, apoi își netezi reverurile hainei cu dosul palmei. Părea că era gata să sune, cînd se răzgîndi și o porni înapoi pe scări, cu pas neobișnuit de sprinten. Se opri cîteva trepte în fața perechii care rămăsese surprinsă, lîngă perete, și se înclină politicos.

— Dacă nu v-aș supăra, îmi puteți spune cît e ceasul? întrebă el adresîndu-se femeii.

— Două, două și cinci, răspunse ea.

— Mulțumesc, și toate scuzele mele. Am întîlnire pe la două.

Apoi urcă repede, grăbit, scările și sună prelung. Îi deschise o femeie tînără, puternic și nepriceput fardată.

— Sărut mîinile, coniță, făcu bătrînul înclinîndu-se. Sper că n-am venit nici prea devreme, nici prea tîrziu. Mi-am zis: două și cinci e tocmai ora potrivită.

— E la masă, spuse femeia zîmbind, dezvăluindu-și cîțiva dinți de aur. Vă aștepta pe la două și-un sfert, două jumătate…

— Atunci aștept, aștept, făcu bătrînul, dînd să se retragă.

— Nu, intrați, că e mai răcoare aici. E apartament boieresc, adăugă zîmbind.

— Cunosc, cunosc, făcu bătrînul. De-abia s-a mutat.

— Cel dinainte, din Calea Rahovei, era prea departe de serviciu. Și nu făcea de el, maior la M. A. I. și tot cu misiuni importante. Era prea mic. N-avea pian, n-avea radio.

— Cunosc, cunosc, repetă bătrînul foarte bine dispus dintr-o dată. Iar pe el îl cunosc de cînd era atîtica și scoborî mult palma deasupra covorului.

Femeia începu să rîdă.

— Poftiți în salon, spuse, conducîndu-l într-o încăpere spațioasă, sobru și elegant mobilată. Am să-i spun c-ați venit.

Bătrînul se așeză zîmbind pe canapea și începu să-și mîngîie fericit genunchii cu palmele. Dar, cîteva clipe în urmă, femeia reapăru și-i făcu semn să se ridice.

— Spune să poftiți în birou, că vine și dumnealui acușica.

Îl conduse în odaia alăturată și-i arătă un fotoliu mare, de piele, din fața bibliotecii. Bătrînul mulțumi din nou și se așeză, reîncepînd să-și mîngîie genunchii. La răstimpuri își apropia capul de rafturi și citea titlurile. Auzi ușa deschizîndu-se și se ridică emoționat. Din prag îl privea un bărbat oacheș, voinic, aproape gras, cu obrajii purpurii, cu părul negru, cu sprîncenele groase și apropiate și cu ochii foarte mici, oțeliți, ascunși între pleoapele umflate, vinete, pătate. Era în cămașă și bretele, cu mînecile suflecate. Intrase rîzînd, cu șervetul prins încă de cămașă, dar dînd cu ochii de bătrîn, se întunecă deodată.

— Ce-i cu dumneata? întrebă cu un glas aspru, răgușit. Pe unde ai intrat?

— Nu mă mai cunoști? se miră bătrînul, încercînd să zîmbească. Eu te țin minte de cînd erai de-o șchioapă, și întinse palma înaintea lui, coborînd-o cît putu mai mult deasupra covorului.

— Cum de-ai intrat? întrebă maiorul, apucînd un capăt al șervetului și începînd să se șteargă pe gură și pe obraz. Cum ți-a dat drumul portarul?

— Mi-am spus că pe la două, două și-un sfert te găsesc sigur acasă, începu bătrînul, continuînd să zîmbească.

— Dar cine ești dumneata? întrebă maiorul.

— Vasăzică, nu mai mă recunoști, făcu bătrînul clătinînd din cap cu melancolie. E drept, au trecut peste treizeci de ani de-atunci, dar eu te-am ținut minte. Și, cînd am aflat că te-ai mutat aici, mi-am spus: ce-ar fi să-i fac o vizită, să văd dacă mă mai recunoaște?

— Dar cine ești dumneata, domnule?! izbucni maiorul și făcu, amenințător, un pas spre el.

— Pe strada Mîntuleasa, începu bătrînul clătinînd din cap, nu era o școală pe strada Mîntuleasa, cu castani în curte și în fund o grădină, cu zarzări și vișini?… Nu se poate să fi uitat asta. E aici, la doi pași de dumneata, făcu întinzînd capul spre fereastră. Parcă te văd și-acum: aveai un costum de marinar și transpirai, grozav ce transpirai…

Maiorul ieși repede, trîntind ușa în urma lui.

— Aneto! strigă trecînd cu pași mari prin salon. Aneto!

Femeia apăru într-o clipă.

— Tu l-ai introdus pe individul ăsta în birou? o întrebă coborînd glasul. Nu ți-am spus să nu primești pe nimeni, să-i trimiți pe toți la minister? Nu ți-am spus că aștept un inspector, pe la două și-un sfert, două jumătate?

— Păi credeam că ăsta era, dacă l-a lăsat portarul. Și parcă mi-a spus ceva, că te cunoaște bine, că ar fi fost și el inspector.

Maiorul traversă din nou, cu pași mari, salonul și intră în birou.

— Vasăzică, te-ai introdus prin fraudă! făcu micșorîndu-și ochii. Ai spus nevesti-mii că ești inspector!

— N-am spus, se apără cu demnitate bătrînul. Dar aș fi putut spune, pentru că sînt inspector. La pensie, dar se poate spune că tot inspector am rămas…

— Dar cine ești dumneata, domnule? izbucni din nou maiorul, smulgîndu-și șervetul de la gît și începînd să se joace cu el în mînă, frămîntîndu-l și strîngîndu-l ca pe o curea.

— Tot nu-ți aduci aminte? Strada Mîntuleasa? Cînd îți făceai școala primară pe strada Mîntuleasa, și în recreații te cățărai în vișini și, odată, ți-ai spart capul căzînd, și te-a luat în brațe directorul școlii, și te-a dus în cancelarie, și te-a pansat? Și a doua zi era serbarea de Zece Mai, și erai foarte mîndru că veniseși cu capul bandajat? Și te-a întrebat directorul: „Cum îți mai merge capul, mă, Borza?” Și dumneata ai răspuns: „Mi-e teamă de poezii, domnule director, că nu-ți plăcea deloc memorizarea, adăugă bătrînul zîmbind. Mi-e teamă, că n-o să le mai pot învăța pe dinafară.” Ei bine, directorul, eu sînt. Învățătorul Fărîmă, Zaharia Fărîmă, cincisprezece ani directorul școlii Mîntuleasa și apoi inspector școlar