Maiorul îl ascultase atent, încruntîndu-se.

— Dumneata îți bați joc de mine, începu el șuierînd cuvintele printre dinți. Dacă n-ai fi om bătrîn, te-aș aresta pe loc. Te-ai introdus în casa mea spunînd că ești inspector…

— N-am spus asta.

— Nu mă întrerupe cînd îți vorbesc eu! făcu maiorul înaintînd amenințător spre el. Te-ai introdus în casa mea prin fraudă. Dar trebuie să fi avut dumneata vreun scop. Acum, spune repede, pînă nu mă supăr, spune: de ce-ai venit? Cu ce scop?

Bătrînul își trecu o mînă tremurîndă pe față și, fără voia lui, suspină.

— Vă rog să nu vă supărați, începu el cu glasul scăzut. N-am voit să vă supăr. Poate e la mijloc vreo confuzie și atunci îmi fac toate scuzele. Dar nu sînteți dumneavoastră domnul maior de la M. A. I. Vasile I. Borza?

— Eu sînt ăla. Nu domnul, ci tovarășul maior Borza I. Vasile. Ce-i cu el? Ce te interesează pe dumneata?

— Atunci, mă scuzați, dar ați învățat la mine la școală pe strada Mîntuleasa. Vă pot spune și anii: între 1912 și 1915. Vedeți că, deși au trecut mai bine de treizeci de ani, eu tot îmi aduc aminte. Din fiecare clasă, mă legam de cîțiva băieți, nu întotdeauna premianții, adăugă zîmbind, dar băieții pe care-i simțeam că au ceva deosebit. Și apoi îi urmăream cît puteam, prin liceu, pe la universitate… E adevărat, dumneavoastră v-am pierdut urma, dar a venit războiul din 1916 și asta explică multe. Am uitat că ați fost plecat în provincie…

Maiorul îl ascultase atent, întorcînd din cînd în cînd capul spre odaia alăturată.

— Ascultă, domnule director, începu el cu un ton mai puțin agresiv, dar tot atît de aspru. Eu nu sînt ăla pe care-l crezi dumneata, cu liceu și universitate. Eu sînt din popor, am fost persecutat în viață, n-am avut timp și bani și privilegii să umblu prin școli înalte…

— Vă vorbeam de școala primară din Mîntuleasa.

— Ți-am spus să nu mă întrerupi cînd îți vorbesc! făcu maiorul privindu-l adînc în ochi. Chestiile astea cu titluri și școli înalte, cunoaștem noi povestea! Dar s-au dus timpurile alea, de privilegii, diplome și baliverne! Am îngropat regimul dumneavoastră, adăugă, întorcînd încă o dată capul spre odaia alăturată. Regim de exploatatori! strigă ridicînd deodată glasul. Acum își spune cuvîntul poporul muncitor! Bagă-ți asta în cap cît mai e timp. M-ai înțeles?

— Am înțeles, făcu bătrînul înclinînd din cap. Vă rog să mă iertați. A fost o confuzie, a fost fără voia mea…

Maiorul îl privi lung, apoi zîmbi.

— Sper c-a fost o confuzie, că altminteri o pățeai rău de tot. Și acuma, zi bogdaproste că nu m-am supărat, și șterge-o!

Întinse brusc o mînă scurtă spre ușă.

— Vă salut, făcu Fărîmă, vă salut cu respect. Vă rog încă o dată să mă iertați…

Ieși de-a-ndăratelea și traversă grăbit, speriat, salonul. Borza începu să rîdă, dintr-o dată bine dispus.

— Aneto! strigă el din prag. Fă-ne repede cafeaua!

Apoi se apropie de cealaltă ușă și o deschise.

— Ce zici, Dumitrescule, de drăcovenia asta?

Din sufragerie apăru un bărbat încă tînăr, cu părul castaniu, lins pe cap, cu o mustață tunsă mărunt, cu gura mică și buzele surprinzător de subțiri, dînd aproape impresia că n-are buze. Avea pleoapele palide și ochii gălbui și figura îi era pămîntie, bolnăvicioasă.

— Cam suspect, făcu Dumitrescu zîmbind în silă. Mi se pare cam suspect…

Borza se schimbă deodată la față.

— Așa mi se pare și mie, spuse. Pretindea că m-a confundat, dar poți să-l crezi?

— Chestia cu confuzia de nume mi se pare cusută cu ață albă. Să fie doi Borza I. Vasile și cam de aceeași vîrstă, și în același oraș, nu-mi prea vine să cred. Ăsta știe ceva, adăugă zîmbind. Ăsta urmărește ceva. Vezi că-ți cunoștea adresa, deși de-abia te-ai mutat.

— Îl arestez! izbucni Borza. Îl arestez pe loc!

— Stai, nu te pripi, făcu Dumitrescu îndreptîndu-se spre fereastră. Dacă urmărește ceva, e mai bine să-l urmărim noi întîi.

Trase perdeaua și privi în stradă.

— N-a coborît încă, spuse. Mi se pare foarte suspect, adăugă, continuînd să privească în stradă. Dar, în fond, poate că chestia e mai complicată. Poate că nu te confundă și d-aia urmărește ceva, că știe cine ești. Poate o fi avînd dreptate. Oi fi învățat la el la școală, pe strada Mîntuleasa.

— Fii serios, domnule! se încruntă Borza. Mă știe toată lumea că sînt din popor, că n-am mers la școală…

— Borza, făcu Dumitrescu fără să se întoarcă, nu e nici o rușine dacă ai făcut școala primară pe strada Mîntuleasa. Școala primară se mai putea face de oamenii săraci și cinstiți și sub regimul trecut.

— Dar dacă-ți spun că n-am fost la școală în strada Mîntuleasa?! izbucni Borza. Nici măcar nu știu unde e.

— E aici, lîngă dumneata, spuse Dumitrescu lipindu-și fruntea de geam.

— O fi, dar eu îți spun și-ți repet că n-o cunosc. Eu am copilărit în Tei. Tata era căruțaș… Dar ce se întîmplă de nu mai sosește cafeaua aia? șuieră mîniat printre dinți și dădu să iasă din odaie. Că acu vine inspectorul și vreau să bem cafeaua în liniște.

— A coborît în stradă, spuse Dumitrescu deschizînd fereastra și plecîndu-și capul. Ar trebui să telefonezi jos să-i ia urma… Nu te pripi, adăugă întorcîndu-se și privind lung spre Borza. Ăsta știe ceva, urmărește ceva. Fii cu băgare de seamă.

Capitolul II

În zorii zilei următoare, Fărîmă fu trezit de un agent al Securității.

— Veniți cu noi pentru niște informații, îi spuse. Nu luați nimic cu dumneavoastră. N-o să stați mult.

În curte mai erau cîțiva agenți, iar în fața casei îi aștepta o mașină. Urcară fără să scoată un cuvînt. Fărîmă începu deodată să tremure.

— Zi de vară, spuse el tîrziu, și încercă să zîmbească.

Mașina se opri în fața Securității. Îl conduseră prin cîteva coridoare lungi, apoi îl urcară într-un ascensor spațios și murdar, în care se transportau materiale la ultimul etaj, încă în lucru.