Fărîmă nu-și dădu seama la al cîtelea etaj s-au oprit. Au ieșit pe ușa din partea opusă și au pornit pe un coridor întunecat, cu cîteva becuri slabe atîrnînd din loc în loc de tavan. Au coborît apoi cîteva scări și au pătruns într-un alt coridor, care parcă n-ar fi făcut parte din aceeași clădire; avea ferestre mari și curate și parchet nou și lucios, iar pereții erau proaspăt vopsiți în alb. În fața uneia din numeroasele uși, unul din agenți îi făcu semn să se oprească și intră singur. Reveni după cîtva timp, însoțit de un funcționar încovoiat din umeri, purtînd un teanc de dosare sub braț. Au pornit din nou, ocolind tot coridorul, care parcă trasa un lung semicerc, apoi s-au oprit în fața unui alt ascensor și au coborît. Fărîmă ar fi voit să numere etajele, dar așa cum se afla încadrat între doi agenți și în spatele funcționarului cu dosare, nu-și putea da seama de nimic. Cînd au ieșit, i-a întîmpinat un grup întreg, care aștepta să le ia locul în ascensor. Cu coada ochiului, Fărîmă zări uniforma cîtorva agenți ai Securității, amestecați printre funcționarii civili care purtau dosare sub braț. De data aceasta n-au mai mers mult. Funcționarul cu dosar se opri în fața primei uși pe dreapta și intră fără să bată. Puțin timp în urmă, ieși un tînăr cu ochelari, cu aer de intelectual, și făcu semn unuia din agenți să-l urmeze. Curînd după aceea ușa se deschise din nou și apăru funcționarul care purtase dosarul. îl privi pătrunzător în ochi și-l întrebă:

— Dumneata spuneai că ești Fărîmă Zaharia, fost director al Școlii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa?

— Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost și inspector școlar clasa a II-a, adăugă, încercînd să-și dreagă glasul.

Funcționarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se ușor, și exclamă, mai mult pentru sine:

— Curios!

Apoi dispăru din nou. Nu reveni decît după mult timp, cînd Fărîmă simțea că încep să-l doară genunchii și se rezema cînd într-un picior, cînd în celălalt.

— Poftește înăuntru, spuse funcționarul.

Era un fel de cameră de așteptare, cu cîteva bănci lipite de pereți, o singură fereastră și mai multe uși. Funcționarul se îndreptă către cea de lîngă fereastră și-i spuse fără să se întoarcă:

— Vino cu mine.

Au intrat într-un birou cu o singură masă, pe care se aflau mai multe telefoane. Răsturnat pe speteaza scaunului, jucîndu-se cu un creion în mînă, îl aștepta Dumitrescu.

— De cînd îl cunoști pe tovarășul Borza?

— De cînd era atîtica, făcu Fărîmă zîmbind și întinse palma deasupra covorului. L-am avut elev la școala mea.

— Da’ de unde știi că era el?

Fărîmă începu să rîdă, clătinînd melancolic din cap.

— Vedeți, că tocmai aici se încurcă lucrurile. Pînă ieri pe la amiază, puteam să jur că era dînsul, domnul maior Vasile I. Borza. Dar am fost pe la dumnealui și dumnealui spune că nu-și aduce aminte…

— Dar ce căutai la tovarășul maior Borza? Cum de i-ai aflat adresa?

— Să vedeți cum a fost, începu Fărîmă, pregătindu-se parcă pentru o lungă povestire. Mai acum cîteva săptămîni, prin iunie, mă plimbam o dată pe bulevard, că eu tot pe-acolo îmi place să mă plimb, pe lîngă școală. Mă plimb de la statuia Pache Protopopescu, pe bulevard, și mă întorc prin Mîntuleasa. Mă odihneam pe o bancă și am văzut un camion că se oprește în dreptul numărului 138, chiar în fața mea. S-au coborît cîțiva tineri, cîțiva milițieni, și au început să descarce. Și apoi a venit cineva din casă și le-a strigat să încarce la loc. Le-a strigat: „La etajul IV vine tovarășul maior Vasile Borza”. Și atunci mi-am adus deodată aminte de el, de cînd era mic: Borza I. Vasile. Și mi-am adus aminte de întîmplarea lui cu băiatul rabinului…

— Ce întîmplare? îl întrerupse Dumitrescu.

— Ah, asta e o poveste lungă. O poveste lungă și ciudată. Pot spune chiar misterioasă. Au scris ceva ziarele pe atunci, dar nu cred că i-a dat cineva de rost. Pot spune că a rămas un mister.

— Ce fel de întîmplare? insistă Dumitrescu. De ce crezi că a rămas un mister?

— A rămas mister, pentru că nu i-a dat nimeni de rost, începu Fărîmă, parcă înviorat dintr-o dată. Dar ca să înțelegeți, trebuie să știți că Borza n-a fost de la început acolo în pivniță, cu băiatul rabinului. Darvari și ceilalți patru, ăsta pot spune că era în miezul lucrurilor. Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit pînă tîrziu în viață, pînă a dispărut cu avionul lui, între Insula Șerpilor și Odessa, a dispărut fără urmă. Darvari ăsta, de care vă vorbesc, a descoperit că un prieten de-al lui, Aldea, de la altă școală, de pe Calea Moșilor, cunoscuse cu un an mai înainte, la Tekirghiol, un băiat de tătar care-și cîștiga viața intrînd din vilă în vilă și exterminînd muștele. Da, pot spune că ăsta e cuvîntul potrivit: le extermina. Dacă nu l-aș fi văzut, n-aș fi crezut. Pentru că trebuie să vă spun că în anul următor am fost și eu la Tekirghiol și l-am cunoscut. Puiul ăsta de tătar era extraordinar. Parcă-l văd și-acum: un băiat frumos, ras în cap, focos, cu ochii ca două mărgele de oțel. Parcă-l aud: „Aveți muște multe în casă? Vorbea perfect românește, că făcuse școala la Constanța, dar vorbea cu accent tătărăsc. Aveți muște în casă?” întreba. Bătea întîi la ușă, ca să atragă atenția, și apoi întreba, de pe coridor, fără să intre: „Aveți muște multe?” Așa întreba, cu un ton puțintel ironic, parcă ar fi vrut să le cumpere, dar așa, pe nimica toată, chilipir. Să vă spun ce mi s-a întîmplat mie. Auzisem de el, dar nu-l văzusem încă. Îl așteptam. Vila în care găsisem eu cameră în vara aceea era tocmai pe deal, era ultima vilă din sat. Vila „Cornelia”, așa-i spunea. De aceea tătarul a ajuns mai tîrziu la noi. Dar tot a ajuns, că asta îi era meseria, așa își cîștiga el viața, exterminînd muștele. Era după-masă pe la două. Dormeam. Și deodată ce-l