aud bătînd în ușă: „Aveți muște?” întrebă. Am sărit din pat, că eram dornic să-l cunosc. Aveam și eu muște, ca toată lumea în Tekirghiol, dar mai mult mă interesa să-l cunosc pe el. „Am destule, i-am răspuns, ce vrei să faci cu ele?” „Le gonesc și una nu mai vine timp de-o săptămînă. Dacă mai vine una, nu-mi dați nici un ban.” „Cîte parale?” l-am întrebat. „Un leu. O băncuță acuma și cealaltă după o săptămînă. Dacă-mi arătați o singură muscă la dumneavoastră în odaie vă dau băncuța înapoi.” „Sîntem înțeleși, i-am spus. Să te văd!” Și acum, să mă iertați, dar dacă nu vă supărați, am să vă fac o rugăminte, adăugă Fărîmă cu un alt glas.

— Spune, îl încurajă Dumitrescu.

— V-aș ruga să-mi dați voie să mă odihnesc o clipă pe scaun. Cad de oboseală. Sufăr de un fel de reumatisme.

— Stai jos, făcu Dumitrescu arătîndu-i cu capul un scaun.

Fărîmă se înclină și se așeză, răsuflînd adînc.

— Vă foarte mulțumesc, spuse. Eu v-am văzut de la început că aveți inimă bună. Semănați cu un bun prieten al meu, unul Dorobanțu.

— Lasă astea, îl întrerupse Dumitrescu. Te-am întrebat ce căutai la tovarășul maior Borza. Ai luat-o cam pe departe, dar tot nu mi-ai răspuns.

— Să vedeți, că tocmai asta voiam să vă spun. Eram acolo pe bancă, în dreptul numărului 138, și mi-am adus aminte de el, de cînd era școlar la mine, în Mîntuleasa. Și mi-am spus: Am să mă duc să-l văd. A ajuns bine acum, e maior. O să mai stăm de vorbă, o să ne mai amintim de cînd eram în școală. Am să-l întreb, să văd dacă mai știe ceva de Lixandru. Că, în clasa a IV-a, se împrietenise cu Lixandru, erau ca frații. Lixandru ăsta era și el un băiat ciudat, un visător, un fel de poet în felul lui de copil de 13–14 ani. Avea, în clasa a IV-a, vreo 13–14 ani, pentru că intrase tîrziu la școală. Fusese bolnav cîțiva ani de-a rîndul. Dar, cînd a venit la mine la școală, era sclipitor. Ar fi putut trece, nu două, ci trei clase într-un an, așa cum a făcut, de altfel, mai tîrziu, în liceu… Voiam să-l întreb pe domnul maior dacă mai știe ceva de el.

— Cum spuneai că-l cheamă? întrebă Dumitrescu tresărind, parcă s-ar fi trezit din somn.

— Lixandru. Gheorghiță V. Lixandru.

— Ei, și ce era cu el? Ce legături avea el cu tovarășul Borza?

— Avea multe, făcu Fărîmă clătinînd din cap. Erau ca frații. Cînd a fugit Lixandru de-acasă, Borza l-a ascuns. Nu la el acasă, bineînțeles, ci într-o pivniță, pe maidan. Căci toți băieții ăștia, trebuie să vă spun, prinseseră mare slăbiciune de pivnițe și bordeie părăsite, de cînd cu întîmplarea de care vă vorbeam, întîmplarea cu băiatul rabinului. Era pe-atunci un maidan în fața Universității, îi spunea Maidanul Primăriei și se grămădiseră pe el blocurile de piatră din care s-a clădit după război aripa cea nouă a Universității. Parcă le văd și-acum: blocuri mari de piatră albă-sinilie…

— Lasă astea, îl întrerupse Dumitrescu. Spuneai ceva de-o pivniță și mai spuneai adineaori de-un mister cu băiatul rabinului. Ce legătură are una cu alta?

— Are legătură, că băiatul rabinului a dispărut într-o pivniță. A dispărut, ca și cum n-ar fi fost niciodată pe suprafața pămîntului. Fără urme. Parcă l-ar fi înghițit pămîntul. Dar trebuie să precizez, ce e drept e drept: el, băiatul ăsta, Iozi, știa că are să dispară. Și-a luat rămas bun de la toți, s-a îmbrățișat cu toți, apoi s-a azvîrlit în apă și nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

— Ce vorbești, domnule?! Unde se întîmpla asta?

— Într-o pivniță părăsită, de lîngă Biserica cu Tei. Dar ca să înțelegeți, trebuie să cunoașteți toată povestea. E o poveste lungă… îmi permiteți să aprind o țigară? întrebă cu un ton umil.

— Poftește.

— Vă foarte mulțumesc, spuse scoțîndu-și tabachera din buzunar. Am fost mare fumător în viața mea, dar acum pot spune că m-am lăsat de fumat. Doar din cînd în cînd, cîte o țigară. Mi-o răsucesc singur, adăugă. Dumneavoastră, probabil, nu fumați?

— Nu.

— Aveți toată dreptatea, făcu Fărîmă răsucindu-și țigara. Am auzit că tutunul provoacă și cancer…

Își lipi țigara, și-o aprinse și trase primul fum cu sete. Apoi zîmbi și închise puțin ochii, visător.

— E o poveste lungă, începu el. Ca s-o înțelegeți, trebuie să știți că totul a început de la Abdul, puiul de tătar de care vă vorbeam adineaori. Cum vă spuneam, pe ăsta l-am văzut și eu la lucru. A intrat în cameră, s-a așezat turcește pe podea, a scos din sîn un fel de traistă de piele și a început să murmure cuvinte neînțelese, în limba lui pe tătărește. Și-atunci am văzut ce n-am văzut în viața mea; am văzut muștele adunîndu-se ca un roi negru deasupra capului lui și, cînd s-au strîns toate ca într-un ghem, s-au zvîrlit în traistă. Abdul a închis traista, a pus-o din nou în sîn și s-a ridicat zîmbind. I-am dat băncuța și trebuie să adaug că o săptămînă întreagă, dar exact o săptămînă n-am mai văzut o singură muscă la mine în cameră. Bîzîiau pe coridor, se mai opreau cîteva pe la ferestre, dar de intrat, n-a mai intrat una. După o săptămînă, Abdul a venit ca să-și ia băncuța. A doua zi, adică a opta zi după vrăjitoria lui, au năvălit muștele în odaie, parcă și mai numeroase. Bineînțeles că l-am chemat să mi le adune. A venit așa de trei ori, în trei săptămîni cît am stat la vila „Cornelia”. Asta e ce-am văzut eu. Dar Aldea se împrietenise deja cu un an mai înainte cu Abdul. Nu știu ce i-a spus și cîte i-a spus. Dar mai tîrziu am aflat de la Lixandru că Aldea se întorsese toamna la București cu un secret învățat de la Abdul. După cîte am înțeles eu, secretul era cam ăsta: că dac-or găsi vreodată o pivniță părăsită, plină cu apă, să caute nu știu ce fel de semne și, dacă găsesc semnele toate,