— Ce vorbești, domnule?! exclamă zîmbind Dumitrescu.

— Da, așa se pare că i-a învățat Abdul. Poate i-o fi învățat și altele, dar mai mult nu mi-a spus Lixandru. Că eu toate astea le-am aflat mai tîrziu de la Lixandru. Aldea, Lixandru și cu Iozi, băiatul rabinului din Calea Moșilor, au început în anul acela să umble pe maidane și pe la marginile Bucureștiului, să caute pivnițe părăsite. Au găsit mai multe, dar numai două pline cu apă. Și, cum spunea Lixandru, numai la una s-au potrivit semnele pe care le învățase Aldea de la Abdul.

— Ce fel de semne? întrebă Dumitrescu.

— Asta n-o știu, că nu mi-au spus-o. Poate vreo măsurătoare, pentru că am aflat mai tîrziu că băieții umblau cu un baston lung și cu o traistă veche după ei. Bastonul l-au găsit rupt în două, dar de traistă nu i-au mai dat de urmă. Poate a luat-o băiatul rabinului cu el. Ce știu, că toate astea le-am aflat la anchetă și au scris și ziarele, ce știu e că Lixandru a sărit cel dintîi în apă, cu capul în jos, și a stat așa, sub apă, cîteva minute. Iar cînd a ieșit, era alb la față și tremura de frig și le-a spus: „Dacă mai rămîneam puțin, nu mă mai vedeați. Apoi a adăugat: Dar să știți că e frumos, e ca în basme.” Apoi a sărit și Darvari, tot cu capul în jos, dar a ieșit numaidecît, și-i clănțăneau dinții. „Eu mă cobor mîine, că acum e tîrziu”, le-a spus. Apoi au sărit încă doi băieți, Aldea și cu Ionescu. Primul știa să înoate pe sub apă, și a rămas mult. Celălalt, lonescu, ieșise repede, aproape înghețat. Aldea, care știa bine să înoate, s-a ridicat de mai multe ori deasupra apei și le-a strigat: „N-o mai găsesc! O găsisem adineaori și acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot.” S-a mai dat o dată la fund, a mai rămas cîtva timp, apoi a ieșit, descurajat. „Era ca o peșteră de diamant, le-a spus, și luminată de parcă ardeau o mie de făclii.” „Asta e! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc și eu.” Și, după ce și-a luat rămas bun de la toți și s-a îmbrățișat cu Aldea și cu Lixandru, s-a zvîrlit cu capul în jos și n-a mai ieșit. Băieții au așteptat pînă seara, apoi s-au dus fiecare pe la casele lor, după ce s-au jurat să nu dezvăluie nimănui semnele pe care le știau. A doua zi, Lixandru s-a dus la rabin, să vadă dacă i s-a întors fecioru-su. Nu se întorsese și poliția îl căuta prin mahalale. Cînd a trecut și a treia zi și băiatul tot nu s-a întors, Lixandru a venit să-mi povestească întîmplarea. A venit cu Borza, deși el nu fusese de față cînd se petrecuseră lucrurile. Apoi au început cercetările. Dar de la început s-au ivit dificultăți. Căci băieții spuneau toți că apa era mare, peste doi metri, căci nu-i dădeau ușor de fund, iar cînd a venit poliția, apa abia dacă era de un metru. Au căutat peste tot, zadarnic. Apoi au adus o pompă și au scos toată apa din pivniță, dar tot zadarnic. Mai tîrziu, cînd s-a reluat ancheta, s-au făcut săpături în fundul pivniței și au dat de un zid vechi și comisia arheologică a intervenit și au lărgit aria săpăturilor; s-au găsit resturi de fortificație medievală, apoi, și mai în adînc, urme de așezări omenești și mai vechi. Dar de băiatul rabinului, nici urmă.

— Cînd s-a întîmplat asta? întrebă Dumitrescu.

— În octombrie 1915, pe la începutul lunii, pe la 5, 6 octombrie.

Dumitrescu își însemnă data pe un carnet.

— În ce parte a orașului se găsește pivnița asta?

— Era aproape de Obor, pe maidanul care se întindea pe atunci între Obor și începutul bulevardului Pache Protopopescu. Am văzut-o și eu, am văzut și săpăturile comisiei arheologice. Dar acum n-a mai rămas nimic. Cînd au intrat nemții, în noiembrie 1916, au făcut acolo un depozit de muniții, iar în retragere l-au aruncat în aer. N-a mai rămas nimic din tot șantierul. Apoi, după război, s-a construit pe toate locurile acelea. Acum sînt numai case noi.

— Și era și Borza acolo, cu dumneata? întrebă Dumitrescu.

— Venise cu Lixandru. Știa și el, deși nu fusese de față.

— Bine, spuse Dumitrescu zîmbind. Destul pentru astăzi. O să mai stăm noi de vorbă.

Apoi, cu un aer preocupat, apăsă pe un buton.

— Condu pe domnul director în sala B, se adresă milițianului care intrase. Îi servești masa de la cantină.

— Vă foarte mulțumesc, spuse Fărîmă sculîndu-se de pe scaun și înclinîndu-se de mai multe ori.

Capitolul III

A patra zi, Dumitrescu dejuna din nou la Borza. Cînd au ajuns la cafea, îi spuse în treacăt, jucîndu-se cu scobitoarea și privind vag spre peretele din față, unde erau atîrnate cîteva talere de lemn și farfurii țărănești din Ardeal.

— Au fost cei de la Secția a IlI-a la Biblioteca Academiei și au cercetat colecțiile de ziare din 1915. Știi că Fărîmă avea dreptate. Lucrurile s-au petrecut așa cum ne-a spus Fărîmă: Iozi, băiatul rabinului, s-a azvîrlit în apă și n-a mai ieșit. Și nici nu i s-a mai găsit corpul. A dispărut fără urmă… N-ai auzit niciodată de povestea asta? Nu-ți amintești nimic? întrebă întorcînd capul și privindu-l în ochi.

— Habar n-am despre cine vorbești, făcu Borza scoțîndu-și șervetul și ștergîndu-se cu el pe față.

— Vorbeam de directorul dumitale, Fărîmă, cel de la Școala Mîntuleasa.

Borza își așeză tăcut șervetul pe masă și se lăsă pe speteaza scaunului.

— Da, continuă Dumitrescu zîmbind. E la noi. L-am oprit pentru anchetă. Mi se părea suspect…

— Vasăzică… începu Borza îmbujorîndu-se. Vasăzică, de-aceea ați schimbat și portarul.

— N-are nici o legătură una cu alta, îl întrerupse Dumitrescu. I s-a încredințat o altă misiune. Dar revenind la directorul dumitale, Fărîmă, pot să-ți spun că e un om