— Dar nu ți-am spus, domnule, că nu-l cunosc, că n-am făcut școala la el?! Nu ți-am spus că eu sînt din Tei, că am copilărit acolo, în Tei!

— Ei, tocmai aici e buba. Pentru că ai adus dumneata vorba, pot să-ți spun. Pe vremea dumitale, erau în Tei doar trei școli primare: două de băieți și una mixtă.

— Ei, și ce-are a face una cu alta? îl întrerupse nervos Borza.

— Are a face, pentru că în nici una din școlile astea nu s-a găsit înmatriculat numele dumitale.

— Da’ de unde știți?

— Pentru că s-au făcut cercetări.

Borza păli deodată, îl privi lung, apoi lovi cu pumnul în masă.

— Aneto! strigă. Fă repede niște cafele și adu și sticla cu rom!

— Ți-am spus că directorul mi se părea suspect, continuă Dumitrescu tot atît de blînd. Și atunci am făcut cercetări.

— Unde e, mama lui de director, că-l mănînc fript! izbucni Borza, lovind din nou cu pumnul în masă. Să mi-l dați măcar pentru o noapte, că-i scot eu matricolele prin piele, îl învăț eu minte să mai umble cu denunțuri și intrigi!

Dumitrescu ridică din umeri și zîmbi în silă.

— Tovarășe Borza, începu cu un glas neutru, degeaba te superi pe director că cel puțin în chestia asta, el n-are nici o vină. Că e suspect, e altă poveste, și cînd om descoperi ce urmărea el venind să te vadă, o să-ți spunem și ai să te bucuri… Dar, în chestia dumitale cu Școala Mîntuleasa, el n-are nici o vină. Dumneata te găsești înmatriculat la Școala Mîntuleasa, între anii 1913–1916 și nu te găsești înmatriculat la nici o școală din Tei. Și cum ai declarat că ai făcut școala primară, că fără școala primară nu puteai să fii numit direct maior clasa I, dumneata n-ai nici un interes să-l contrazici pe Fărîmă. De altfel, e foarte probabil că ți-ai făcut școala la Mîntuleasa și ai uitat. Au trecut de-atunci peste treizeci de ani. Cine își mai aduce aminte de ce s-a întîmplat acum treizeci de ani?!

— Te pomenești că am uitat, făcu Borza căzînd pe gînduri. Să știi că ai dreptate: am uitat. Am avut o copilărie grea. Eram din popor. Am fost persecutat de societate.

— Dar ce ți s-a mai întîmplat și dumitale, domnule, e de speriat! exclamă Dumitrescu cu admirație. Ce prieteni aveai, ce tipuri curioase. Parcă ați fi dintr-un roman.

— Ei, copii! făcu Borza, zîmbind încurcat.

— Nu, e altceva, continuă Dumitrescu cu o urmă de melancolie în glas. Ați apucat alte timpuri, ați copilărit înainte de războiul ălalt. Și ai avut norocul să te împrietenești tot cu băieți inteligenți și întreprinzători. Mai ales ăla, Lixandru, și cum îi mai spune, ăla de trăgea cu arcul…

— Parcă îmi aduc ceva aminte, începu Borza visător. Dar să-ți spun drept, adăugă, ce-a fost mai interesant am uitat. Acum, că-mi spui, parcă îmi aduc și eu aminte de unul care trăgea cu arcul, dar atîta tot.

Aneta intră cu tava de cafele și sticla de rom. Le așeză pe masă și dădu să se așeze și ea, dar Borza îi făcu semn cu ochiul și, zîmbind încurcată, destupă sticla de rom, umplu două pahare și se retrase. După ce dădu dușcă pe gît paharul cu rom, Borza apucă sticla și-l umplu repede la loc.

— Și-acum ce aveți de gînd să faceți? întrebă. Îl mai țineți mult?

Dumitrescu șovăi cîtva timp, jucîndu-se cu scobitoarea între degete.

— Nu depinde de noi, spuse. Trebuie să-și termine întîi de scris declarația. Pe măsură ce scrie, facem cercetările. Pînă la urmă, aflăm noi ce voia de la dumneata. Pentru că, un lucru e sigur: e suspect. Toate poveștile astea cu Școala Mîntuleasa le spune ca să cîștige timp… Nu-i nimic, adăugă zîmbind, îl lăsăm să spună. Noi avem timp. Nu ne grăbim.

— Mă tot întreb ce voia de la mine, făcu gînditor Borza. Cînd l-ați întrebat, ce v-a spus?

— Ei, cred că aici a făcut prima greșeală, începu Dumitrescu, parcă înviorat dintr-o dată. Nu și-a dat seama că a făcut-o, dar cînd am ascultat a doua oară placa, m-am convins că i-a scăpat ceva, că s-a trădat fără să vrea, și ne-a dat un fir important. Spunea că venise să te vadă ca să mai stați de vorbă, să vă mai amintiți din copilărie și să te întrebe dacă mai știi ceva de Lixandru. Ei, nu știu dacă înțelegi…

— Parcă înțeleg ceva…

— Ei vezi?! Lixandru ăsta, după spusele lui Fărîmă, se legase mult cu dumneata și cu un alt băiat, unul Darvari. Și Darvari, am verificat, a dispărut cu avionul lui, în 1930. Or, sînt indicații că ar fi putut fugi în Rusia. Și asta, nu știu dacă înțelegi, în 1930. Acum facem cercetări. Dar e foarte probabil că Fărîmă l-a mai întîlnit, și încă de mai multe ori, mulți ani după ce-și terminase școala militară, chiar după ce-și luase brevetul de pilot căci, după propria lui mărturisire, Fărîmă se întîlnea des cu cel mai bun prieten al lui Darvari, cu Lixandru… Cred că pe aici trebuie căutat firul, adăugă Dumitrescu, clipind misterios din ochi.

— Nu mi-aduc deloc aminte! făcu Borza cu un aer deznădăjduit.

— Și pe urmă, cînd mi-a povestit cum trăgeați cu arcul, m-am convins că pentru asta venise să te vadă: să te descoase de Lixandru și Darvari, să afle dacă ai mai aflat ceva. Pentru că, de asta cred că-ți aduci aminte, vă întîlneați cu toții pe Maidanul Primăriei și trăgeați cu arcul.

— Da. Trăgeam, făcu Borza clătinînd din cap.

— Ei bine, nu ți se pare curios că tocmai lui, lui Lixandru, i s-a întîmplat ce i s-a întîmplat? îl întrebă Dumitrescu privindu-l în ochi.

Borza înghiți în sec, apoi apucă paharul cu rom și-l dădu peste cap.

— Să mă trăznească Dumnezeu dacă-mi aduc ceva aminte! exclamă el și începu să se șteargă cu șervetul pe obraz.

— Atunci ești amnezic, spuse Dumitrescu zîmbind. Ți-ai pierdut memoria.