— Pentru că un lucru ca ăsta, chiar după treizeci de ani și mai bine nu poate fi uitat, continuă Dumitrescu. Vă adunați pe maidan și trăgeați cu arcul. Trăgeați, evident, în sus, de cînd v-ați speriat pentru că nu mai găseați săgeata lui Lixandru. Asta v-a pus pe gînduri de la început: voi toți trimiteați săgeata la 12–15 metri și cînd a tras Lixandru, ați văzut săgeata zburînd pe deasupra blocurilor de piatră – alea care, îți aduci aminte, erau acolo, pe maidan, pentru clădirea Universității – ați văzut-o zburînd peste blocuri, peste maidan și îndreptîndu-se spre statuia Brătianu. V-ați luat după ea, speriați, că vă era teamă să nu fi lovit vreun trecător. Ați căutat-o pe bulevard, pe la statuie, dar n-ați mai găsit-o. Și de-atunci trăgeați în sus. Trăgeați fiecare după puteri, la 12, 15, maximum la 20 de metri. Ei bine, cînd a venit rîndul lui Lixandru, ați văzut săgeata zburînd, ați urmărit-o cît ați urmărit-o pînă ce vi s-a înțepenit la toți ceafa, apoi n-ați mai văzut-o și v-ați așezat pe lîngă pietre, așteptînd să cadă înapoi. Așteptați cu frică, pentru că vă era teamă că are să cadă cu putere, și ședeați pe lîngă pietre, ca să vă feriți. Dar ați așteptat așa vreo două ceasuri și săgeata n-a mai căzut.

— Nu mai spune! exclamă neîncrezător Borza. Cînd se întîmpla asta?

— După spusa lui Fărîmă, în primăvara 1916, probabil prin aprilie–mai 1916, în timpul vacanței de Paște. Ei, ce zici? îl întrebă zîmbind cu înțeles. Nu ți se pare suspect? Nu vezi legătura?… De asta venise să te vadă, adăugă coborînd brusc glasul.

— Să știi că de asta, făcu Borza copleșit.

Dumitrescu începu să rîdă, bine dispus, și-și umplu din nou paharul cu rom.

— Nu trebuie să-ți faci sînge rău, spuse, îi dăm noi de rost. Trebuie să avem puțină răbdare. L-am pus să scrie tot ce știe despre Lixandru și Darvari. A cerut pînă acum de două ori hîrtie, de două ori în trei zile. Scrie frumos, curgător, artistic, dar are un scris greu de citit. Acum se bate la mașină ce-a scris pînă ieri. Dar a luat-o, după obiceiul lui, pe departe. Am citit toată dimineața și încă n-am ajuns la Darvari. A scris o întreagă poveste cu o prietenă de-a voastră, una din Obor, Oana, dacă-ți mai aduci aminte de ea, Oana, fată de cîrciumar. Teribilă femeie și asta. Avea 2 metri și 42. Fărîmă a început cu sfîrșitul: cum, după ce s-a măritat Oana, tîrziu, cu estonul ei, și-au donat amîndoi scheletele Universității din Dorpat. Am cerut să se facă cercetări la Dorpat, să vedem ce e adevărat din toată povestea asta. Așteptăm acum rezultatul.

Capitolul IV

Toată săptămîna aceea, și săptămîna care urmă, Fărîmă și-o petrecu aplecat deasupra mesei de lemn, scriind. De a doua noapte i se dăduse o altă cameră, din aripa veche a clădirii, o odăiță cu un pat de fier fără saltea, un scaun și o masă. Avea o fereastră, dar nu vedea decît zidul cenușiu din față. De două ori pe zi venea un gardian și-i aducea masa de la cantină, apoi îl punea și semna un bon. Cînd termina hîrtia, se ridica de la masă și bătea în ușă. Gardianul îi lua teancul de foi scrise și, curînd după aceea, se întorcea cu o altă testea de hîrtie. Scria pe ambele fețe, căci așa i se spusese după ce terminase pentru prima dată hîrtia. De cîte ori era chemat la interogatoriu, i se atrăgea atenția să scrie mai citeț și Fărîmă își dădea toată silința, scriind literele una cîte una, dar curînd se lăsa furat de amintiri și-și regăsea grafia lui de totdeauna, anevoie descifrabilă.

Fărîmă bănuia că datorită scrierii lui ilizibile era chemat atît de des la interogatoriu. Uneori i se cerea să povestească noaptea ceea ce scrisese ziua. Venea să-l ia gardianul și porneau amîndoi, parcă niciodată pe același drum, căci treceau necontenit prin alte coridoare, coborau și urcau alte scări, traversau săli mari, întunecate sau prea puternic luminate, în care nu zărea decît cîte un milițian luptîndu-se cu somnul pe vreo bancă. Pe neașteptate, gardianul îl oprea în dreptul unui perete și apăsa pe buton. Curînd, în spatele lor se oprea ascensorul și coborau sau urcau mai multe etaje. Apoi gardianul bătea la o ușă și-l introducea într-un birou puternic luminat. Din spatele biroului, jucîndu-se cu creionul, îl aștepta, zîmbind, Dumitrescu.

Așa s-a întîmplat timp de două săptămîni. Apoi, într-o dimineață, gardianul deschise ușa și-i strigă din prag:

— Poftiți cu mine.

Fărîmă scria și întoarse capul încurcat.

— De-abia m-apucasem să scriu, începu el cu glas umil. Aveam un chef grozav de scris…

— Ordin, repetă gardianul.

Fărîmă așeză corect tocul pe sugativă, astupă sticla de cerneală și ieși. De data aceasta au mers mai puțin ca de obicei. La capătul coridorului îi aștepta un milițian. Gardianul i-l dădu în primire și milițianul îl conduse la un ascensor nou. Au coborît pînă în curte, au făcut cîțiva pași pe trotuarul de lîngă zid, apoi au pătruns într-un alt corp al clădirii. La etajul I, gardianul s-a oprit în fața unei uși și a bătut. I-a deschis un tinerel, cu o figură luminoasă care parcă tot zîmbea întruna.

— Dumneata ești Fărîmă, directorul Școlii Mîntuleasa? l-a întrebat.

— Eu sînt, a răspuns el, înclinîndu-se politicos.

— Vino cu mine, a continuat tinerelul. Dumneata așteaptă jos, a adăugat el adresîndu-se milițianului.

Au traversat o sală, apoi tînărul a deschis o ușă și i-a făcut semn să intre singur. Era o încăpere spațioasă, cu multe ferestre și luxos mobilată. La birou se afla un bărbat de vreo 50 de ani, cu tîmplele cărunte, cu nasul turtit și buzele foarte subțiri.

— Ei, l-a întîmpinat jovial, ia spune, Fărîmă, ce-a fost cu Oana?

— E o poveste lungă, începu încurcat Fărîmă. Ca s-o înțelegeți bine, ar trebui să cunoașteți întîi pățania lui bunică-său, pădurarul. După chibzuință