mea, toate li s-au tras de-acolo, că bunică-său, care avea, cînd l-am cunoscut eu, prin 1915, aproape nouăzeci și șase de ani, și-a călcat legămîntul cu băiatul ăl mare al pașei din Silistra. Pădurarul ăsta, copil fiind, a fost prins de turci cînd încercase o dată să arunce în aer pulberăria garnizoanei din Silistra. A fost osîndit să fie aruncat în Dunăre, legat într-un sac și cu pietre la picioare, căci așa făceau turcii cu copiii de ghiauri; nu-i spînzurau, nici nu-i tăiau, îi înecau. Și pe copilul ăsta l-a scăpat băiatul ăl mare al pașei. L-a cerut să i-l dea lui rob. Dar erau cam de-o vîrstă, s-au împrietenit repede și au ajuns ca frații. Au rămas împreună vreo zece ani. Pe băiatul ăsta al pașei îl chema Selim, și ar fi ajuns și el om mare în țara lui dacă nu și-ar fi călcat pădurarul legămîntul. Dar ca să înțelegeți cum s-au petrecut lucrurile, trebuie să vă spun că pe Selim îl însurase tată-său, pașa, cînd împlinise șaisprezece ani. Îl însurase cu două neveste deodată: o grecoaică turcită din Fanar și o turcoaică…

— Nu, Fărîmă, îl întrerupse domnul de la birou. Lasă astea. Eu ți-am pus o întrebare precisă: ce-a fost cu Oana?

— Are să-mi fie greu să vă povestesc, se scuză Fărîmă, pentru că, după chibzuință mea, toate li s-au tras de la pădurar…

— Lasă pe pădurar, îl întrerupse din nou celălalt, zîmbind. Spune ce știi dumneata despre Oana. Cînd ai cunoscut-o? Cum era?

Fărîmă clătină deznădăjduit din cap, parcă s-ar fi întrebat cum îi va fi cu putință să se facă înțeles dacă nu e lăsat să povestească așa cum s-au întîmplat lucrurile.

— Cînd am cunoscut-o eu, începu el deodată, în 1915, avea treisprezece ani și aproape doi metri. Dar nu era numai înaltă. Era voinică, spătoasă și frumoasă ca o statuie. Avea ochii negri, părul lung, bălai, lăsat pe spate, umbla cu picioarele goale și sărea de-a dreptul pe cai, fără șa, ca o cazacă. Încăleca numai cai nărăvași. De copilă încă, o duceau geambașii la iarmarocuri, să le încalece caii. Așa am cunoscut-o eu pe Oana. Îmi aduc aminte și-acum. A venit unul din părinți la mine, un negustor din strada Armenească, să se plîngă că fecioru-său zace la pat dintr-o bătaie cu băieții. „Unde s-au luat la bătaie?” l-am întrebat. „Nu vrea să-mi spună” mi-a răspuns negustorul. „Lasă că vin eu cu dumneata și aflu” i-am spus. Mi-am luat pălăria și m-am dus cu el în strada Armenească. Am intrat singur în odaia băiatului. Zăcea la pat și era palid. „Cu cine te-ai bătut puișor?” l-am întrebat. „Cu Oana, mi-a spus. Cu Oana lui nenea Fănică din Obor. Dar nu ne-am bătut. Ne-am luat doar la trîntă, că eu sînt cel mai tare la trîntă, și m-au pus băieții să mă înfrunt cu ea. Și nici Oana n-a vrut să mă trîntească, dar mă ridicase în spate și mă tot învîrtea mai mult în glumă pînă ce unul din băieți a strigat: «Uitați-vă că n-are izmene!» și atunci Oana m-a zvîrlit peste cap și-am căzut. Și pe urmă m-au adus băieții acasă.” „Bine, i-am spus, nu-i nimic, are să-ți treacă.” Și cînd am dat cu ochii de tată-său, care mă aștepta pe coridor i-am spus: „Ține-l acasă cîteva zile că-i motivez eu absențele. Dar n-ar fi rău să-l vadă și un doctor.” Și pe urmă m-am dus în Obor… Și acum, să mă iertați, dar dacă nu vă supărați, am să vă fac o rugăminte, adăugă Fărîmă, cu un alt ton.

— Spune.

— V-aș ruga să-mi dați voie să mă odihnesc o clipă pe scaun. Sufăr de un fel de reumatisme.

— Ia loc, încuviință domnul de la birou.

— Vă foarte mulțumesc, făcu Fărîmă așezîndu-se pe scaunul din stînga biroului și începînd să-și mîngîie cu palmele genunchii. Da, reluă el după cîteva clipe, m-am dus la Obor, chiar în după-amiaza aceea. Am găsit repede cîrciuma lui Fănică Tunsu, căci o cunoștea toată mahalaua. Am intrat întîi în cîrciumă și-am întrebat de Tunsu. Cîrciumarul părea un om de treabă, zdravăn și rumen în obraji, dar altminteri om ca toți oamenii. „Dumneata ai o fată, Oana, am început eu. E cam năzdrăvană.” „Eu și cu maică-sa am făcut cît și cum ne-am priceput, mi-a răspuns cîrciumarul. Restul e de la Dumnezeu.” Nu prea am înțeles atunci pe loc ce voia să spună. Dar am ieșit în curte și m-am lămurit. Adevărat pot spune că restul era de la Dumnezeu. Se blagoslovise Dumnezeu din cale afară. Oana se luase la trîntă cu un argat, un flăcău cît un munte. Omul își scosese cizmele și rămăsese în nădragi. Se opintea din toate puterile, dar se vedea că de-abia își mai trăgea răsuflarea. Îl prinsese Oana sus, de coaste, și-l strîngea să-l sugrume. Și-apoi, o dată s-a învîrtit cu el de cîteva ori și l-a trîntit în praf, așezîndu-se și ea deasupra, ca să-l pună bine cu umerii la pămînt. Și atunci am văzut și eu că băiatul avusese dreptate. Pe vremea aceea, femeile purtau încă un fel de pantaloni lungi. Dar Oana n-avea nimic pe dedesubt. Era ca o statuie, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

— Și zici că era frumoasă? întrebă celalt visător.

— Era ca o statuie, repetă Fărîmă clătinînd din cap. Că o statuie, dacă e bine făcută, nu te supără cît ar fi ea de mare. Așa era și Oana. Dacă ar fi umblat numai goală, poate nici nu s-ar fi observat că era din cale afară de mare și de voinică. Dar, cînd o vedeai îmbrăcată, te cam speria. Părea o fată de uriaș. Și așa a început povestea Oanei, de la o trîntă. E o poveste lungă… Îmi dați voie să aprind o țigară? întrebă el după o scurtă pauză.

— Poftește, răspunse celalt cu o voce depărtată, parcă s-ar fi trezit din amintiri.

— Vă foarte mulțumesc.

Își scoase pachetul și aprinse o țigară.

— De unde să încep? se întrebă el după ce trase, adînc, primul fum. V-am spus că e o poveste lungă care