se prelungește mulți ani, pînă pe la 1930. Și dacă ar fi fost după mine, ar fi trebuit s-o încep pe la 1840. Căci e o poveste care ține aproape o sută de ani. Dar să zicem că cunoașteți începutul și că sîntem acum în 1915, în anul cînd am cunoscut-o eu. Băieții o întîlniseră și se împrieteniseră cu ea cîteva luni mai înainte, tot umblînd pe la marginile orașului după pivnițe părăsite. Și dintre toți, Oana se împrietenise mai mult cu Lixandru și Darvari. Iar în vara următoare, în 1916, băieții veneau sîmbăta la Obor și Oana îi lua în brișcă și se duceau la bunică-său, în pădurea Paserea, și rămîneau acolo pînă luni dimineața. Oanei îi plăcea de ei, că erau toți băieți dezghețați și aveau imaginație. Căci imaginație avea și ea, și încă destulă deși, cum o să vedeți, o avea în felul ei. S-au întîmplat multe acolo, nopțile, în pădurea de la Paserea. Nu le-am aflat nici eu pe toate. Dar ce-am aflat mi-a fost de-ajuns ca să înțeleg de ce-au pornit băieții ăștia pe căi atît de neobișnuite. Pentru că trebuie să știți că, în afară de Lixandru, care avea atunci vreo paisprezece ani, toți ceilalți cinci erau niște copii, aveau între unsprezece și doisprezece ani. De prima întîmplare am aflat de la Ionescu. Se pare că într-o noapte din vara aceea, pe la începutul lui iunie, Ionescu s-a trezit, că i-a fost sete, și a ieșit afară să caute donița cu apă. Băieții dormeau într-un fel de hambar, alături de casa pădurarului, chiar în inima pădurii. Și Ionescu, după ce a băut, a privit spre pădure și i s-a părut că vede o arătare și i-a fost frică. Dar și-a dat repede seama că era Oana și atunci, în picioarele goale, s-a luat după ea, că Ionescu ăsta era din fire un copil curios. Era lună și putea s-o urmărească de departe. Dar n-a mers mult. Oana s-a oprit la marginea unui luminiș și-a tras rochia de pe ea și-a rămas goală. A îngenuncheat întîi și a căutat ceva între buruieni, apoi s-a ridicat și a început să dănțuiască învîrtindu-se în cerc, cîntînd și murmurînd. Băiatul nu auzea tot, dar auzea refrenul: „Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună!” El, copil, nu-și dădea seama că e un descîntec de dragoste, o vrajă de măritiș. Ședea acolo, ascuns după un copac, la cîțiva metri, și se pregătea s-o sperie, cînd o văzu deodată pe Oana oprindu-se din dănțuit, punîndu-și mîinile în șold și strigînd: „Mărită-mă, fă! Că mi s-au înfierbîntat creierii!…” Și în clipa următoare, băiatul a înlemnit, căci dintre buruieni s-a ridicat deodată o arătare, ca un fel de femeie bătrînă, îmbrăcată în zdrențe, despletită și cu o salbă de aur la gît și s-a repezit amenințătoare spre Oana…Ho, nebuno! i-a strigat bătrîna. Ho, că n-ai împlinit încă paisprezece ani!” Oana a căzut în genunchi și și-a plecat capul. „Potolește-te, a continuat bătrîna. Că ce ți-a fost ursit, eu nu pot dezlega. Cînd ți-o fi și-o fi de măritiș, să te duci la munte, că de-acolo îți vine bărbat. Năzdrăvan ca și tine, călare pe doi cai și cu o năframă roșie la gît.” Și apoi, spunea Ionescu, arătarea a pierit între buruieni. Dar asta a fost de-ajuns Oanei, că de-atunci nu i-a mai fost gîndul decît la munte. Dar în toamna aceea a intrat și România în război și n-a mai ajuns să urce la munte, deși plecase într-acolo. Dar nu plecase singură. Luase cu ea pe băieți…

— Dar cum i-a dat tată-său voie să plece, așa, la paisprezece ani, singură, cu băieții pe munte? întrebă domnul de la birou.

— Ah, zîmbi Fărîmă, asta este o poveste lungă. Am scris o parte alaltăieri. Nu știu dacă ați avut ocazia să vă uitați prin ce-am scris. A lăsat-o tată-său să plece pentru că, în anul acela, venise din nou Doftorul la pădurar și Doftorul ăsta era înzestrat cu puteri ciudate.

— Doctorul și mai cum? îl întrebă celalt. Cum spuneai că-l cheamă?

— Cum îl chema pe numele lui adevărat, asta n-a știut-o decît pădurarul, pentru că el îl cunoștea de copil. Oamenii îi spuneau Doftorul pentru că se pricepea la fel de fel de leacuri și tot umbla prin țări străine, depărtate. Cunoștea multe limbi, nenumărate științe și vindeca oamenii și vitele cu leacuri simple, băbești. Dar marea lui slăbiciune era scamatoria. Era un prestidigitator neîntrecut, dar era și iluzionist și fakir, și Dumnezeu știe ce mai era altceva, căci făcea lucruri de necrezut. Făcea toate acestea pentru plăcerea lui și numai la iarmaroace și prin tîrguri mici, niciodată în București. Avea pasiunea asta: lua cîțiva copii cu el în două căruțe și șase cai și colindau satele timp de o lună, două, între Sfîntul Petru și Sfînta Măria, în anul acela, în 1916, a plecat cu Oana, Lixandru, Aldea și Ionescu. Au plecat spre Cîmpulung, și de-acolo au luat-o spre munte. Dar n-au apucat să urce la munte pentru că între timp a intrat România în război… Mare scamator! exclamă Fărîmă, clătinînd din cap.

— Dumneata l-ai văzut?

— L-am văzut de mai multe ori, la lucru vreau să spun, la scamatoriile lui. Întîia oară la pădurar, în curte. Și m-am crucit. Era într-o duminică, pe seară și așteptam să se înhame caii la trăsuri, să ne întoarcem căci eram vreo zece și aveam toți treburi la București a doua zi. „Ia mai stați să vă arăt ceva!” strigă Doftorul și bătu din palme, să se facă tăcere. Apoi începu să se plimbe prin fața noastră, cu mîinile în buzunare, încruntat, pe gînduri. Deodată ridică mîna în aer și prinse ceva. Ne uitarăm bine și văzurăm că era un fel de linie lungă, dar de sticlă. O așeză pe pămînt și începu să tragă de ea, s-o întindă, și linia se făcu repede un geam lat și înalt cam de vreun metru și jumătate. Îl fixă bine în pămînt, apoi apucă de-o latură și iar începu să tragă și geamul se întindea după el; în vreo două,