trei minute, făcuse un bazin de sticlă de cîțiva metri, un fel de acvarium enorm. Apoi văzurăm cum țîșnește apa din pămînt, cu putere, și bazinul se umplu pînă la vîrf. Doftorul mai făcu cîteva semne și văzurăm fel de fel de pești, mari și colorați, înotînd în bazin. Noi împietriserăm. Doftorul își aprinse o țigară, apoi se întoarse spre noi și ne spuse: „Apropiați-vă, uitați-vă bine la pești și spuneți-mi pe care voiți să vi-l dau.” Ne-am apropiat și-am ochit un pește mare, cu coama albastră și ochii roz. „Ha, spuse Doftorul, ați ales bine; ăsta e Ichtys columbarius, pește rar, din mările de sud.” Și, fără să-și scoată țigara din gură, intră prin sticlă, ca o umbră, și pătrunse în bazin. A rămas acolo, în mijlocul bazinului, în apă, printre pești, cîtva timp, ca să-l putem vedea bine cu toții; se plimba cu țigara în gură, fumînd, apoi a întins mîna și a prins pe Columbarius. A ieșit din bazin tot așa cum a intrat, trecînd prin sticlă, cu țigara în colțul buzelor, cu peștele în mînă și ni l-a arătat. Ne-am uitat și la pește, așa cum se zbătea în mîna lui, dar ne uitam mai ales la el, la Doftor: n-avea o picătură de apă pe el, nici pe față, nici pe haine. Unul dintre noi a luat peștele în mînă, dar l-a scăpat imediat în iarbă și-am sărit toți să-l prindem. Doftorul rîdea. A apucat peștele, s-a apropiat de bazin, a întins mîna prin sticlă și i-a dat drumul în apă. Apoi a bătut din palme și acvariul, cu pești cu tot, a dispărut…

— Mare iluzionist! exclamă domnul de la birou.

— Mare de tot, spuse Fărîmă. Dar asta, ce vă povestii eu acum, n-a fost nimic pe lîngă ce făcea el în tîrguri și iarmaroace, mai ales în vara aceea, cînd luase pe Oana și pe băieți. Vă închipuiți că, după ce-l văzusem la Paserea, nu mai aveam alt gînd decît să-l văd din nou. M-am luat după ei, cu trenul, și i-am ajuns la Domnești, la vreo patruzeci de kilometri de Cîmpulung. Era acolo un mare tîrg de vite și am rămas cu toții cinci zile. Făcea scamatorii de două, trei ori pe zi și întotdeauna altele. Și de fiecare dată schimba și ceremonialul. Căci îi plăcea grozav să facă lucrurile cu mare pompă, ca la un spectacol de gală. În prima zi, Lixandru a apărut pe un cal alb, împodobit ca un prinț, și a colindat tot tîrgul fără să scoată un cuvînt. Zic că era Lixandru, pentru că îl știam și vorbisem cu el de dimineață. Altminteri, nu l-aș fi recunoscut. Pentru că, întîi și întîi, în ziua aceea îl schimbase Doftorul, îl făcuse mai înalt și voinic, ca un flăcău de douăzeci de ani, și avea păr bogat, și lăsat plete pe spate, așa cum se purta pe vremuri, și fața, deși nu i-o schimbase propriu-zis, parcă totuși n-ar mai fi fost a lui, pentru că era mult mai frumos, și avea altfel de priviri, adînci, nobile și melancolice. Și ce să vă mai spun cum era îmbrăcat, și ce cal avea. S-a luat lumea după el și s-au ținut așa cîteva sute de oameni, pînă la cortul Doftorului. Era un cort uriaș, așa cum obișnuiesc să aibă numai circurile mari de la orașe. Cum îl purta Doftorul în cele două căruțe cu care colinda satele, n-am înțeles niciodată. Și acolo, în fața cortului, îi aștepta Ionescu, transformat și el de nu-l mai recunoșteai. Era înalt și gras, și negru, buzat, ca un arap, îmbrăcat în șalvari, cu pieptul gol și cu un iatagan, și striga: „Intrați, că muncim să strîngem zestre pentru Oana!” Iar cînd intrau în cort, îi întîmpina Aldea, așezat la o masă boierească, cu picioarele de aur, înconjurat cu saci de galbeni. „Cinci bani, cinci bani, striga Aldea, dar vă dăm restul!” Oamenii dădeau cinci bani și primeau rest un galben. „Dar să știți că nu mai sînt buni, n-au căutare”, le spunea Aldea băgînd mîna în sac și numărînd galbenii.

— Mare iluzionist! exclamă domnul de la birou.

— Foarte mare! făcu Fărîmă. M-am uitat și eu în sacii cu galbeni! „Nu mai au căutare, domnule director”, îmi spuse Aldea. Într-adevăr, erau taleri de pe vremea Măriei Tereza, și galbeni de-ai lui Petru cel Mare, și multe monede turcești… Dar asta nu era nimic pe lîngă ce venea. Cînd s-a umplut cortul cu oameni, a apărut Doftorul după o perdea. Era îmbrăcat în frac, cu mănuși albe, și purta musteți lungi, subțiri, foarte negre. A bătut din palme și după perdea a apărut și Oana. Ea singură era așa cum o știam că e; părea neschimbată, doar că era altfel îmbrăcată, într-un tricou alb, lipit de corp, de părea o statuie. Apoi Doftorul a ridicat mîna în sus și a prins, din aer, o cutiuță, nu mai mare ca o cutiuță de farmacie. A început s-o întindă, și cutia se mărea văzînd cu ochii. A tot tras de ea, cînd dintr-o parte, cînd din alta, cînd de jos, cînd de sus, pînă ce-a făcut o ladă de vreo doi metri lungime și cam tot atîta în lărgime și înălțime. Apoi a luat-o și i-a dat-o Oanei s-o țină, cu amîndouă mîinile, cît putea mai sus deasupra capului. Acum, cum sta Oana nemișcată, susținînd lada cu amîndouă mîinele, în aer, semăna și mai mult cu o statuie, părea o cariatidă. Doftorul a făcut cîțiva pași, mulțumit, prin fața ei, apoi a întins din nou mîna în sus și a prins din aer o cutie cu chibrituri. A scos cîteva chibrituri și le-a întins, le-a lungit, le-a îngroșat, pînă ce-a făcut din ele o scară, și s-a dus și a proptit-o de ladă. Apoi s-a îndreptat spre public și a strigat: „Să poftească autoritățile!” Și cum nu îndrăznea nimeni să se apropie, a început el să-i cheme pe nume, de parcă i-ar fi cunoscut de cînd lumea: „Domnule primar, poftiți, domnule primar, poftiți cu doamna primăriță!