Luați și pe Ionel cu dumneavoastră… Să poftească și domnul șef de post, plotonier-major Nămolosu. Poftiți și dumneavoastră, domnule institutor cutare.” Și așa, pe rînd, se adresă fiecăruia și-l poftea să iasă din mulțime, îi lua de mînă și-i îndemna să urce pe scări și să intre în ladă. Oamenii se cam codeau, dar odată ajunși sus, la gura lăzii, le era rușine să se întoarcă, și intrau. Așa au intrat primarul cu primărița și cu băiatul lor, Ionel, și institutorul, și șeful de post, și apoi ajutorul de primar cu întreaga familie, că venise cu trei cumnate, fiecare cu cîțiva copii, și apoi au intrat oamenii la nimereală, după cum îi poftea el, Doftorul, chemîndu-i pe nume, au intrat așa încă vreo treizeci, patruzeci de persoane. Și în cele din urmă a zărit pe popă, care sosise tocmai atunci, și l-a poftit, făcînd un pas spre mulțime: „Poftiți, părinte, poftiți și sfinția voastră.” Popa, la început, nu voia: „Ce-i drăcovenia asta, Doftore? l-a întrebat el din mulțime. Ce le faci oamenilor?” „Poftiți și sfinția voastră, și o să vedeți!” Și popa, care era bătrîn și călca cam anevoie, dar altminteri era chipeș și voinic, s-a urcat încet pe scări și a dispărut și el în ladă. Oana rămăsese în tot timpul ăsta nemișcată, parcă ar fi ținut în mîini o năframă. După ce l-a văzut intrat și pe popă, Doftorul s-a suit pe scară și a început să potrivească lada. O strîngea, o apăsa, cînd pe lături, cînd de sus în jos, pînă ce-a rămas la jumătate. Apoi s-a coborît cu ea în brațe și, în fața mulțimii, a reînceput s-o apese și s-o îndese. Și în cîteva minute lada ajunsese ce fusese la început, o cutiuță ca de farmacie. Atunci a luat-o între degete, a mai învîrtit-o de cîteva ori, pînă ce s-a făcut măruntă ca un bob de mazăre, și a întrebat: „Cine-o vrea?” Și a răspuns un bătrîn din fund: „Dă-mi-o, Doftore, că am toți nepoții în ea!” Și Doftorul i-a făcut vînt cu unghia, dar era atît de măruntă încît, îndată ce-a zvîrlit-o, a și dispărut, și în clipa următoare s-a auzit ca un pocnet, și toată lumea, cu popa și primarul și toți ceilalți, erau din nou la locurile lor, fiecare acolo unde fusese…

— Grozav iluzionist!

— Nemaipomenit, spuse Fărîmă clătinînd din cap. Dar asta, ce vă povestesc eu acum, e nimic față de ce s-a întîmplat la Cîmpulung. Acolo, la Cîmpulung, Doftorul a întrecut măsura, căci venise garnizoana întreagă, cu general cu tot, și cu familiile lor, și pentru că fusese o serbare chiar în după-amiaza aceea în Grădina Publică, și generalul fusese mulțumit de cum ieșise, dăduse voie și trupei să vină, și se mai afla și muzica militară, și Doftorul i-a poftit pe toți să intre în ladă. Dar, după părerea mea, a făcut greșeala să pună fanfara să cînte în timp ce urca pe scări, și așa a urcat fanfara, suflînd din alămuri și tromboane, cu gorniștii în frunte și toboșarii la urmă, pînă ce nu s-a mai auzit, în capul scării, decît unul singur, ultimul toboșar. Nu știu ce i s-a întîmplat ăstuia din urmă, dar, ajuns sus, continua să bată toba fără să îndrăznească să se coboare și el. Și atunci Doftorul i-a făcut semn să înceteze și l-a întrebat: „Ce-i, mă, cătană? Tu de ce nu intri? Pentru tine nu mai e loc?” „Ba loc ar fi, răspunse toboșarul, că în ladă nu e nimeni.” Doftorul izbucni în rîs și ridică mîna în sus, și în clipa următoare toți erau la locurile lor, și fanfara cînta imnul regimentului, și atunci s-a supărat generalul și a răcnit: „Cine v-a dat, mă, ordin să cîntați?!” Și așa s-a făcut că acolo, la Cîmpulung, Doftorul n-a mai putut rămîne pînă la sfîrșitul iarmarocului…

Fărîmă tăcu și căzu visător pe gînduri.

— Ei, și pe urmă? îl întrebă celalt. Ce s-a mai întîmplat cu Oana?

— Ei, tocmai asta mă gîndeam și eu acum, începu Fărîmă frecîndu-și încurcat genunchii. Cum să vă povestesc urmarea fără să mă întorc înapoi și să vă vorbesc despre Lixandru și Darvari, și mai ales despre prietenii lor cei noi, întîlniți în cîrciuma lui Fănică Tunsu. Căci e o poveste lungă și, ca s-o înțelegeți, trebuie să știți ce s-a întîmplat lui Dragomir și Zamfirei…

Domnul de la birou izbucni într-un rîs scurt, tăcut, și apăsă pe buton.

— Bine, o să mai stăm noi de vorbă, spuse.

Ușa se deschise și reapăru tînărul cu figura luminoasă.

— Vă foarte mulțumesc, spuse Fărîmă ridicîndu-se brusc și înclinîndu-se de mai multe ori.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

ÎN CURTE LA DIONIS

Pentru Lisette

— …S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920–22, cînd cînta la „Floarea-soarelui”! Nu, n-ai de unde s-o știi. Era o cîrciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea și grădină, și în fiecare vară venea să cînte acolo Leana. Așa-i spuneam, și așa îi plăcea și ei să-și spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă așa. Pentru păcatele mele am ajuns să cînt prin cîrciumi, și oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta.” Și poate, uneori, îți lua paharul, îl ducea la buze, și uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decît arareori, și numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că ești tînăr și i se părea ei că ești frumos sau melancolic și visător. Doar ce-și atingea buzele