de pahar, dar nu era unul de la masa ei și de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ți spun? cînd atingea Leana paharul, toată fața i se lumina de un zîmbet nemaivăzut și neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic – nici cu zîmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor și nici cu zîmbetul îngerilor. Da. Nu semăna cu nimic zîmbetul ei cînd își apropia paharul de buze, cu ochii în ochii băiatului. Și zic într-adins „băiatului”, pentru că nu cred că am văzut-o vreodată luînd paharul vreunui tînăr trecut de douăzeci de ani. Pe-atunci, prin 1920–22, Leana părea că are vreo douăzeci și cinci de ani, poate, chiar, un an, doi mai mult.

— Cam tot atît pare să aibă și astă-seară, îl întrerupse Cladova.

— Da, nu prea s-a schimbat. Dar, în fond, zece ani, la vîrsta asta, mai ales la o femeie ca ea, nu prea contează… În orice caz, reluă, după ce umplu paharele, cine n-a văzut-o atunci, n-a văzut-o. Nu i-a văzut adevăratul ei zîmbet, vreau să spun. Căci, altminteri, Leana zîmbește întruna, și zîmbește în atîtea feluri – cînd tace, cînd te privește în ochi și te ascultă, chiar cînd cîntă cîntecele ei cele mai triste… Dar începusem să-ți vorbesc de „Floarea-soarelui” pentru că, pe atunci, Leana cînta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, așa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea cînd de sîn, cînd de coapsă, cînd parcă ar fi ținut-o în aer, dar atunci se mulțumea să-și tremure arcușul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu știu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Și totuși era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Și mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui” – melancolia ei, melancolia cîntecelor ei. Nu știu de unde, nici de la cine le învățase, căci erau cîntece vechi, mai de nimeni cunoscute. Dar nu era numai asta, numai faptul că știa cîntece și balade atît de vetuste, și melodii arhaice: le crea din nou, le cînta așa cum trebuiau ele cîntate ca să ne placă nouă, tinerii de pe-atunci, după război.

— Păcat, vorbi absent Cladova fără să-l privească. Păcat că a renunțat la vioară. Mi-ar fi plăcut s-o văd și eu…

— Dar mai era și altceva. Era farmecul ei, melancolia aceea atît de discretă, aproape neînțeleasă. Te întrebai: Leana asta, de unde o fi venit, din ce mediu? Nimeni nu știa unde locuiește, și nici dacă are sau nu familie: nu știa de ce dispărea așa, pe neașteptate, și nu mai da pe la „Floarea-soarelui” cu săptămînile și nici de ce se întorcea. Enache, patronul, știa și el tot atît de puțin ca și noi. Sau, poate, pretindea numai că nu știe. De cîte ori îl întrebau unii și alții, repeta aceeași poveste: că s-a pomenit într-o bună zi cu ea, cînd el, Enache, tocmai se pregătea să așeze mesele în grădină, căci seara se vestea caldă, și Leana l-a rugat să-i dea voie să cînte,adăugînd repede că nu cere nici un ban și că nu va trece cu cheta pe la mese. „Am cu ce trăi, i-a spus. Dar dacă o să vă placă, să mă lăsați să vin aici, serile, căci așa mi-a fost scris mie. Pentru păcatele mele, mi-a fost scris să cînt prin cîrciumi.”

— Pentru păcatele ei, repetă Cladova visător. Cine știe ce-o fi vrut să spună prin asta…

— Așa răspundea cînd o întrebam: că așa i-a fost ei sortit, să cînte prin cîrciumi.

— Fără bani…

— Spunea că are cu ce să trăiască… Și cîți n-au încercat să-i facă curte, cîți fanți de mahala, și ofițeri, și negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, și uneori rămîneau mult timp după ce plecase și ultimul client, așteptînd-o. Știau că nu doarme la „Floarea-soarelui”. Își închipuiau că va trebui să se ducă acasă și o așteptau. Dar o așteptau zadarnic. În noaptea aceea, ca și cum ar fi presimțit, Leana plecase mai devreme, dispăruse fără ca nimeni să prindă de veste. Poate o aștepta vreo trăsură, pe una din străzile vecine, și se făcea nevăzută. Căci nici unul dintre toți cei care își puseseră ochii pe ea, și care, uneori văzînd că nu se reîntoarce în grădină, porniseră s-o caute pe străzi, nici unul nu izbutise vreodată să dea de ea, de Leana…

— Avea desigur pe cineva. Sau era îndrăgostită.

— Așa spunea și ea, cînd vreunul din noi îi mărturisea, poate mai mult în glumă, dar poate și serios, că e îndrăgostit de ea. „Sînt de mult îndrăgostită, spunea. De cînd mă știu sînt îndrăgostită. De același”, repeta ea rîzînd, dacă vreunul din noi îi punea vreo întrebare obraznică.

— Și nu l-ați văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-odată curios. Vreau să spun, nu venea și el acolo, tînărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?… Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui”, și n-ați știut să-l identificați…

— Nu era, reluă după o pauză Hrisanti, zîmbind. Nu era nici la „Floarea-soarelui”, și nici într-altă parte. Așa cel puțin mărturisea Leana, și cît ar părea de curios, o credeam. „Pentru păcatele mele, spunea, nu-l cunosc încă, deși știu cine este și-l iubesc. Îl iubesc de mult, și nu mai pot iubi pe altul…” „Spune-ne măcar cum este, stăruia unul din noi. Spune-ne dacă e frumos sau sclipitor, și cu ce daruri e înzestrat, ca să știm și noi și să-l invidiem.” „Nu l-am întîlnit încă, răspundea Leana. Nu știu cum arată. Dar cînd îl voi întîlni, am să vi-l aduc aici, să-l cunoașteți și voi.”

— Ciudat, spuse Cladova, întorcînd capul spre zidul acoperit cu iederă și zorele, care se prelungea, dincolo de boschete, pînă la bucătării. Foarte ciudat.

— Nu, nu