— Fiţi buni şi rămîneţi deocamdată aici, fiindcă va fi greu să-l eliberăm pe Sam Hawkens chiar din primul moment. Probabil că lucrul se va face abia mîine şi atunci veţi fi şi voi de faţă.

Adăpostul nostru era destul de bun; dar ne găseam în inima unui ţinut vrăjmaş şi se putea lesne întîmpla ca vreun om al kiowaşilor să dea peste noi. De aceea Winnetou propuse:

— Ştiu o insulă puţin mai jos, în mijlocul rîului, acoperită cu tufe şi copaci, tocmai bună de ascunziş. De obicei, nimeni nu calcă pe acolo.

Fraţii mei să mă urmeze.

Pornirăm călare în josul apoi, pînă descoperirăm insula. Apa era aici mai adîncă şi mai repede, însă am trecut-o cu bine, călare. Avusese dreptate Winnetou: insula era mare, iar vegetaţia bogată oferea destulă acoperire pentru oameni şi cai.

Îmi aşternui culcuşul, avînd grijă să adorm cît mai repede, căci prevedeam că în cursul nopţii nu vom dispune de prea mult răgaz pentru somn. Nu pentru că n-am fi avut vreme destulă sau loc potrivit ca să ne lăsăm odihnei, ci iată de ce:

După cum aflasem, Sam Hawkens era deţinut pe o mică insulă şi urma să mă strecor pînă acolo. Însemna, deci, să trec prin apă.

Plănuiam, Winnetou şi cu mine, ca dintru început să înotăm către malul rîului, unde am fi ajuns, fireşte, uzi pînă la oase. Or, calendarul arăta mijlocul lui decembrie, apa era rece. Cine-ar fi putut să mai doarmă apoi în asemenea condiţii?

Cînd se întunecă, furăm treziţi. Winnetou dormise şi el. Era momentul să pornim. Am lepădat veşmintele de prisos şi tot ce aveam prin buzunare. N-am luat cu noi alte arme decît cuţitele. Am sărit apoi în apă şi am înotat pînă la malul drept al rîului. De acolo se putea pătrunde neobservat la Salt Fork. După o oră de mers în susul malului, am ajuns la întîlnirea dintre Salt Fork şi braţul lui Red River.

Mai făcurăm doar cîteva sute de paşi de-a lungul afluentului spre stînga şi zărirăm focurile satului aşezat pe malul opus. Trebuia, deci, să trecem dincolo.

N-am trecut însă imediat. Am mai urcat încet, încet, chiar pînă în dreptul satului. Cînd spun "sat", cuvîntul nu trebuie luat în sensul lui european, adică o aşezare cu case zidite, înconjurate de grădini şi ţarini.

Nu zăreşti aici nici urmă de grădină sau de ogor. Iar locuinţele sînt, de fapt, nişte corturi — iarna din piele groasă, vara din pînză de în.

Mai lîngă fiecare cort ardea focul, în jurul căruia oamenii, ghemuiţi, îşi încălzeau mădularele şi îşi preparau masa de seară. Cel mai arătos era un cort situat în centrul satului, împodobit la intrare cu lănci, de care atîrnau pene de vultur şi aşa-zisele "medicamente" în forme din cele mai ciudate. La focul din faţa cortului şedea Tangua, căpetenia, avînd alături un tînăr de vreo optsprezece ani şi doi băieţi cam de doisprezece şi respectiv, paisprezece ani.

— Sînt feciorii lui, mă lămuri Winnetou. Cel mare e favoritul şi va ajunge un războinic viteaz. E atît de iute de picior, încît l-au supranumit "Pida", ceea ce înseamnă cerb.

Ici şi colo, cîte o femeie alerga după treburi; la indieni, femeile şi fetele nu sînt admise la masă cu bărbaţii şi feciorii. Ele mănîncă mai tîrziu ceea ce rămîne, în schimb, îndeplinesc muncile cele mai grele.

Căutai din ochi insula. Cerul atîrna greu, acoperit de nori negri.

Nici o stea, nicăieri. Totuşi, lumina focurilor ne îngăduia să desluşim trei insuliţe la mică depărtare una de alta.

— Pe care din ele s-o fi aflînd Sam? Întrebai.

— Fratele meu n-are decît să-şi amintească ce i-a spus negustorul acela, răspunse Winnetou.

— Că e vorba de o insul