care refuza să-i răspundă părea nebună, tristă sau se îmbujora la faţă. Iar omul ăsta nu reacţionase astfel – ci-i făcuse lui Tom semnul acela cu degetul mare şi arătătorul, ceea ce Tom ştia că înseamnă Okey Dokey... şi cu toate astea, nu vorbea.

Mâinile duse la urechi şi clătinatul din cap.

Mâinile duse la gură şi clătinatul din cap.

Mâinile duse la gât şi din nou acelaşi gest.

Camera se lumină: conexiunea se stabilise.

― Doamne! spuse Tom, înviorându-se.

Ochii lui injectaţi de băutură sclipiră. Se năpusti în Norton’s Drugstore, uitând că este ilegal. Bărbatul-care-nu-vorbeşte pulveriza ceva care mirosea a dezinfectant pe vată, iar apoi se ştergea cu tamponul la frunte.

― Hei, mister! strigă Tom, în plină alergare. Bărbatul-care-nu-vorbeşte nu se întoarse. Tom rămase pentru moment uimit, apoi îşi aduse aminte. Îl bătu pe Nick pe umăr, iar acesta se întoarse. Eşti surdomut, corect? Nu auzi! Nu vorbeşti! Corect?

Nick îi confirmă prin gest. Reacţia lui Tom îl uimi peste poate. Acesta sări în sus şi bătu din palme.

― M-am gândit eu! Ura pentru mine! Mi-am dat seama singur! Ura pentru Tom Cullen!

Nick începu să zâmbească. Nu-şi amintea ca infirmitatea lui să mai fi adus cuiva atâta bucurie.

 

În faţa clădirii reşedinţei ţinutului exista o piaţetă, în mijlocul căreia se înălţa statuia unui soldat din infanteria marină înarmat şi echipat în uniforma din cel de-al Doilea Război Mondial. Placa de dedesubt informa că acest monument era închinat amintirii băieţilor din Harper County care făcuseră SACRIFICIUL SUPREM PENTRU ŢINUTUL LOR. Nick Andros se aşezase în umbra monumentului, mâncând şuncă şi pui cu cartofi prăjiţi. Avea un bandaj în formă de x pe frunte, deasupra ochiului stâng. Citea spusele lui Tom pe buze (ceea ce nu era foarte simplu, pentru că Tom continua să mestece în timp ce vorbea), gândindu-se că se cam săturase de mâncat alimente conservate. Ceea ce şi-ar fi dorit era o friptură barosană, cu toate cele cuvenite.

Tom nu mai contenise să vorbească de când se aşezaseră. Făcea foarte multe repetiţii şi-şi presăra discursul cu nenumărate exclamaţii de Dumnezeule! şi Pe bune! în chip de ingrediente. Pe Nick nu-l deranja. Nu-şi dăduse seama cât de mult îi lipsiseră ceilalţi oameni până ce-l întâlnise pe Tom, sau cât de mult se temuse – în secret – că era ultima fiinţă omenească rămasă pe faţa pământului. La un moment dat, îi trecuse prin minte că boala ucisese poate întreaga populaţie, cu excepţia surdomuţilor. Acum avea ocazia să facă speculaţii că nu-i lăsase în viaţă decât pe surdomuţi şi pe cei arieraţi mintal. Gândul acesta, care părea amuzant în lumina soarelui de vară, la ora 2 noaptea, nu avea să-i mai pară deloc vesel; avea să-l obsedeze.

Se întrebă unde-şi închipuia Tom că plecaseră toţi oamenii. Urmărise deja relatarea despre tatăl lui Tom, care fugise acum câţiva ani cu o chelneriţă, şi despre munca lui ca ajutor la ferma Norbutt, şi cum domnul Norbutt hotărâse cu doi ani în urmă că Tom se „descurca destul de bine” ca să-i poată încredinţa un topor, şi despre „hăndrălăii” care-l atacaseră pe Tom într-o noapte, şi cum Tom se luptase cu ei până ce-i lăsase aproape morţi, „iar pe unu’ dintre ei l-am băgat în spital cu fractură, îţi dai seama, omule, fractură, asta a făcut Tom Cullen”, şi mai aflase cum o găsise Tom pe maică-sa acasă la doamna Blakely, zăcând moarte amândouă în salon şi cum le lăsase acolo şi plecase. Isus nu vine să-i ia pe oameni la Cer dacă stă cineva şi se uită, îi explicase Tom (Nick reflectă că Isus, aşa cum îl vedea Tom, era un fel de Moş Crăciun invers, care venea şi-i lua pe cei morţi prin coşul căminului, în loc să le aducă daruri pe aceeaşi cale). În schimb nu spusese nimic despre pustietatea totală din May sau despre şoseaua care străbătea localitatea şi pe care nu exista nicio mişcare.

Îl atinse uşor pe Tom cu mâna pe piept, curmând şuvoiul de cuvinte.

― Ce? întrebă Tom.

Nick îşi roti braţele larg, cuprinzând tot cercul clădirilor din centru. Îşi compuse apoi o figură nedumerită, încreţindu-şi sprâncenele, înălţându-şi capul, scărpinându-se la ceafă. Apoi sugeră mersul, făcând mişcări cu degetele în iarbă, şi sfârşi prin a-i adresa o privire interogativă lui Tom.

Reacţia îl alarmă. Judecând după animaţia de pe figura lui, Tom ar fi putut să fie mort. Ochii, care până acum un moment îi sclipiseră de entuziasm, de-abia aşteptând să-i spună tot ce avea de spus, se transformaseră în nişte bile de un albastru-tulbure. Gura i se deschisese, dezvăluindu-i lui Nick firimiturile umede de cartofi de pe limbă. Mâinile îi zăceau moale în poală.

Îngrijorat, Nick se pregăti să vadă ce este cu el. Înainte de a-l atinge, trupul lui Tom se scutură. Pleoapele îi fluturară, iar vioiciunea îi reveni în ochi, ca apa ce umple o căldare. Începu să zâmbească. Nici dacă deasupra capului său ar fi apărut un balon conţinând cuvântul EVRIKA, ca în benzile desenate, nu ar fi fost mai limpede ce se petrecuse.

― Vrei să afli unde s-au dus toţi oamenii? exclamă Tom.

Nick îi confirmă energic din cap.

― Păi, cred că s-au dus la Kansas City, îi zise Tom. Dumnezeule, chiar aşa trebuie să fi fost. Toată lumea nu vorbea niciodată decât ce mic e oraşul ăsta. Nu se-ntâmplă nimic. Nu-i distracţie. Până şi terenul pentru patinaj pe rotile a dat faliment. Acu’ nu mai există decât un drive-in, unde nu rulează decât filmele alea de două parale. Mama mea zicea că oamenii pleacă de aici, dar în locul lor nu vine nimeni. Exact ca taică-meu, el a fugit cu o chelneriţă de la Boomer’s Cafe, numele ei era, dacă poţi să-ţi închipui, DeeDee Packalotte. Aşa că, după mine, toată lumea s-a plictisit şi s-a cărat în acelaşi timp. La Kansas City trebuie să se fi dus, Doamne, nu ţi se pare corect? Într-acolo trebuie c-au pornit. În afară de doamna Blakely şi de maică-mea. Isus le va înălţa la Cer şi le va legăna în veşnicele armonii divine.

Tom îşi reîncepuse monologul.

S-au dus la Kansas City, gândi Nick. Păi din câte ştiu eu, s-ar putea să fie purul adevăr. Toţi cei