Helene îi suportă privirile în tăcere și fără să se clintească. Nici nu știa ce ar fi putut să spună.

În cele din urmă Ludolf oftă și zise:

— Chiar credeai că cineva care poate să scoată din țară un dezertor nu își poate împiedica soția să fugă?

Helene simți cum îi cad umerii ca sub o grea povară.

— El este marea mea iubire, Ludolf, spuse ea brusc cuprinsă de speranța nebună că ar putea să o înțeleagă. Ce altceva aș fi putut face?

— O să îți spun eu ce trebuie să faci, îi răspunse Ludolf pe un ton care distrugea orice urmă de speranță. Ai să vii cu mine și ai să îți îndeplinești îndatoririle de soție, mamă și cetățeană germană. Simplu.

Ea îl privi cum scotea cheile din buzunarul mantalei.

— Cum m-ai găsit? Ce am greșit?

El cântări în mână legătura cu chei:

— În afară de faptul că ți-ai părăsit cu rea credință soțul?

— Da, în afară de asta.

Helene se ridică și veni în dreptul lui. Simțea că el încă o dorea, în ciuda a ce făcuse. Și știa că asta a salvat-o de la mai rău. Totuși apropierea lui fizică îi repugna și cu greu o putea ascunde.

— Te rog, acum îmi poți destăinui. Pur și simplu nu înțeleg și asta mă înnebunește.

Ludolf strânse în mână legătura cu chei, provocând un zgomot metalic.

— În gara centrală a Berlinului se desfășoară un proiect de recunoaștere facială cu ajutorul computerelor, îi răspunse el ezitant. Datele sunt trimise unei mari rețele de computere din Berlin-Lichtenberg, care se numește TTIB. Acest sistem te-a recunoscut și când a constatat că te-ai urcat în alt tren decât cel pentru care cumpăraseși bilet, a declanșat alarma. Este atât de inteligent încât a descoperit că acest tren mergea la Rotterdam, de unde în aceeași seară urma să plece un vas, la care se reținuse o cabină pentru o persoană de sex feminin care nici nu există.

Helene înmărmuri.

— TTIB? Acesta este proiectul doctorului Danzer! Am lucrat și eu la el!

Ludolf ridică din sprâncene surprins.

— Atunci înțelegi mai bine decât mine cum funcționează.

— Dar…, interveni Helene… nu are capacitatea…! Nu este suficient! Recunoașterea facială este incredibil de complexă! Este imposibil ca sistemul să o realizeze pe deplin!

— Nici nu o face. Până acum s-a limitat la o listă de persoane aflate în supraveghere.

Helene înțelese.

— Dintre care fac și eu parte.

— Firește. Eu am bănuit de la început că vei încerca să îl urmezi în Brazilia pe Arthur al tău.

El răsuci cheia în broască.

— Dar acum sistemul va fi extins. Nu peste mult timp va fi capabil să supravegheze toți germanii și în final întreaga lume.

Helene ciuli urechile. I se păru ciudat cum sublimase el cuvântul „acum”.

— Acum? Cum adică acum? Asta ce înseamnă?

Ludolf deschise ușa celulei.

— Ah, da, nu știai. Războiul s-a încheiat. Am învins.

•••

Ludolf se duse la hotelul în care înnoptase cu o seară înainte și o trimise să facă mai întâi duș.

Fusese eliberată fără probleme, i se restituise și geanta de voiaj. În această dimineață erau la serviciu puțini bărbați și niciunul nu părea complet treaz după chef, mai ales când îl salutară pe Ludolf. Încercarea de a fi milităroși părea o parodie.

Pretutindeni pe stradă erau chipuri fericite, se auzeau râsete, se simțea o mare ușurare.

S-a încheiat războiul? Helenei încă nu îi venea să creadă.

După ce a făcut duș și s-a schimbat, s-a dus cu Ludolf la restaurant și a comandat un mic dejun bogat. Se făcuse târziu, sala era aproape goală, iar el alesese o masă de la care puteau să urmărească emisiunea la televizor, în care se prezentau imagini și declarații legate de ce se întâmplase. Se repetau la nesfârșit înregistrări ale atacului nuclear asupra Londrei, care ștersese de pe pământ centrul orașului, Palatul Buckingham, parlamentul și centrul financiar, precum și explozia nucleară care măturase Kremlinul. Filmările erau făcute din mai multe avioane și de la sol, iar înregistrările fuseseră trimise tuturor guvernelor și tuturor agențiilor de știri din lume, împreună cu informația că noua armă de care Grossdeutsche Reich dispunea de acum se numea Ciocanul lui Thor și că aceasta va lovi pe oricine credea că se poate opune voinței germane.

Vorbitorul sublinia totodată că guvernul german făcuse generoase oferte de pace. A fost intercalat un discurs al lui Hitler, care susținea că el dorește și a dorit totdeauna pacea. Niciodată Germania nu și-a fixat țelul de a guverna lumea și nici acum nu are acest țel, poporul german trebuie să se străduiască spre binele său să ocupe locul ce i se cuvine în marea familie a popoarelor, care până acum i-a fost răpit prin intrigi perfide. În plus, convingerea de bază a național-socialismului este că fiecare popor are dreptul să trăiască după propria dorință.

Guvernul Statelor Unite ale Americii a fost primul care a acceptat armistițiul propus. În cazurile Angliei și Uniunii Sovietice va mai dura o vreme, deoarece ambele state fuseseră decapitate. În Anglia regele George al VI-lea, care refuzase să părăsească Londra, își găsise moartea, iar în privința restului familiei regale situația era încă neclară. Prim-ministrul Churchill rămăsese într-un buncăr, dar buncărele care să reziste Ciocanului lui Thor trebuiau construite. Nu știa nimeni dacă Stalin mai trăia. Așa că ambele state erau ocupate să descopere cine era competent să se pronunțe pentru ele. Primele opțiuni ale posibililor candidați erau în favoarea acceptării. Era citat un amiral englez, care susținea că era lipsit de sens să se opună unei asemenea forțe.

Permanent erau reluate imaginile cu exploziile. Fulgerul care la un moment dat albea întreg ecranul, apoi norul de praf sub forma unei ciuperci care se înălța și se tot înălța, și ale cărei dimensiuni puteau fi doar bănuite. La înregistrarea din aer a exploziei din Anglia, pentru o fracțiune de secundă, se putea vedea cât de imens era acest nor și cât de monstruoasă, aproape nepământeană era forța exploziei, cu adevărat ca pumnul unui zeu coborât pe pământ.

— Eu