Deodată, cu mult înainte ca Pida să fi ajuns la mal, îmi trecu prin cap o idee năstruşnică. El era fiul favorit al lui Tangua. Dacă-l luam ostatic, puteam să forţez schimbul contra lui Sam. Era o idee aproape nebunească, dar nu-mi păsa. Trebuia cu orice preţ să-l prind pe tînărul kiowaş, fără să mă simtă nimeni.

Dintr-o privire, îmi dădui seama că situaţia e favorabilă. Winnetou fugise către Red River, deci spre stînga, pe cînd tabăra noastră se afla la dreapta, devale, pe insula ştiută. Procedase foarte inteligent, în felul acesta îi inducea în eroare pe urmăritori. Din direcţia aceea răbufneau strigătele kiowaşilor angajaţi în urmărirea fugarului şi într-acolo îşi aţintiseră privirea cei patru paznici ai lui Sam. Stăteau cu spatele la mine şi nimeni nu mai era pe-aproape.

Fiul lui Tangua se apropie cu barca de mal, sări afară şi dădu s-o lege de ţăruş, ca să fugă apoi pe jos mai departe. Cum stăteam încovoiat, am ţîşnit din apă chiar lîngă el şi cu un singur pumn l-am culcat la pămînt. L-am aruncat apoi în barcă şi, sărind după el, am pornit împotriva curentului, ţinîndu-mă cît mai aproape de mal.

Încercarea mea nebunească izbutise. Sus, în sat, nu era ţipenie de om, iar paznicii continuau să privească aiurea.

Lopătai din răsputeri, pentru a ieşi cît mai curînd din raza satului; apoi, cînd lumina focurilor nu mă mai putea ajunge, cîrmii spre malul drept al lui Salt Fork, unde îl culcai pe Pida în iarbă.

Nu-şi revenise încă. Am tăiat cureaua cu care se leagă barca de mal, ca s-o folosesc pentru imobilizarea prizonierului, apoi i-am dat brînci luntrei să se ducă în voia curentului şi să nu-mi trădeze prezenţa. Pe tînăr, după ce i-am prins braţele în curea, l-am luat în cîrcă şi am pornit spre insula noastră.

A fost un drum destul de greu, nu fiindcă povara m-ar fi covîrşit, ci pentru că tînărul, revenindu-şi în fire, începu să se zbată. A trebuit să-l ameninţ în cîteva rînduri cu cuţitul. Bineînţeles că avusesem grijă să-l uşurez de arme.

— Cine eşti? Întrebă el, scrîşnind de mînie. Eşti un alb rîios pe care Tangua, tatăl meu, îl va prinde chiar mîine şi-l va face una cu pămîntul.

— Tatăl tău n-are să mă prindă, fiindcă nici nu poate umbla, i-am răspuns.

— În schimb, are la războinici cît păr în cap şi-i va trimite în căutarea mea.

— Aiurea! Nici nu-mi pasă de războinicii voştri. S-ar putea s-o păţească toţi ca şi tatăl tău, cînd a cutezat să se bată cu mine.

— Iuf! S-a bătut cu tine?

— Da.

— Unde? Cînd?

— Cînd glonţul meu i-a zdrobit genunchii.

— Iuf, iuf! Eşti cumva Old Shatterhand? Întrebă el speriat.

— Ce mai întrebi? Te-am doborît dintr-un singur pumn. Cine, dacă nu Winnetou sau Old Shatterhand, ar îndrăzni să pătrundă în satul vostru şi să-l răpească pe însuşi fiul lui Tangua?

— Iuf! Înseamnă că am să mor. Dar n-o să auziţi din gura mea nici măcar un geamăt.

— Nu te omorîm. Nu sîntem ucigaşi ca voi. Îţi dăruim libertatea, dacă tatăl tău îmi predă cele două feţe palide care se află la el.

— Santer şi Hawkens?

— Da.

— O să vi-i dea. Fiul său îi e de zece ori mai scump decît toţi Hawkensii din lume; iar de Santer nici nu-i pasă.

Din acea clipă, încetă să se mai opună şi merse în tăcere, alături de mine. Şi prezicerea lui Winnetou se adeveri: deodată, se porni o ploaie torenţială, încît îmi era imposibil să regăsesc locul de trecere din faţa insulei noastre. Am fost nevoit să caut adăpost sub un copac rămuros şi să aştept acolo fie încetarea ploii, fie revărsatul zorilor.

Răbdarea mea