fu pusă la grea şi plicticoasă încercare. Ploaia nu se mai potolea şi nici zorii nu se arătau. Aveam o singură mîngîiere şi anume că nu se putea să ajung mai ud decît eram. Vorba ceea: înecatul nu se mai teme de apă. Totuşi, umezeala care-mi pătrunsese în oase era atît de rece, încît trebuia din cînd în cînd să mă scol în picioare şi să fac pe gimnastul pentru a mă încălzi. Îmi era milă de tînărul kiowaş, obligat să stea în nemişcare; dar flăcăul avea o rezistenţă mult mai mare decît aveam eu pe atunci.

În sfîrşit, cele două dorinţe ale mele se împliniră în acelaşi timp: ploaia încetă şi începu să se crape de ziuă, numai că o ceaţă deasă învălui împrejurimile. Cu toate acestea, nu mi-a fost greu să găsesc locul de trecere din faţa insulei. Strigai din răsputeri:

— Alooo!

— Alooo! Răspunse imediat glasul lui Winnetou. E fratele meu Shatterhand?

— Chiar el.

— Atunci de ce nu vii? De ce-ai strigat? E periculos!

— Am aici un prizonier. Trimite-mi un înotător bun şi nişte curele.

— Vin chiar eu.

Eram extrem de bucuros că Winnetou nu căzuse în mîinile kiowaşilor. Chipul lui se ivi curînd între ceaţă şi apă. Cînd ajunse la mal şi-l zări pe kiowaş, Winnetou exclamă uimit:

— Iuf! Pida, fiul căpeteniei! Unde l-a dibuit fratele meu?

— Pe malul rîului, nu departe de insula lui Hawkens.

— L-ai văzut şi pe Sam?

— Nu, dar l-am auzit discutînd cu "cerbul" ăsta sprinten. Aş fi apucat să vorbesc cu dînsul şi poate chiar să-l eliberez, dar tocmai atunci te-au descoperit pe tine şi a trebuit s-o şterg.

— S-a întîmplat fără vina mea. Am avut ghinion. Ajunsesem la cortul lui Santer, cînd mă pomenii cu cîţiva kiowaşi. Dădeau să treacă '! Pe acolo. Să mă ridic de jos, nu era cazul. Mă rostogolii deci puţin mai la o parte. Kiowaşii se opriră în loc şi se porniră pe taifas. De-o dată, unul mă zări şi se întoarseră toţi spre mine. Atunci, bineînţeles, n-am mai avut încotro; am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. Lumina focurilor cădea pe mine şi kiowaşii m-au recunoscut. Ca să-i, amăgesc, m-am prefăcut că fug la deal, apoi am trecut apa înot şi am scăpat. Dar cu Santer n-am realizat nimic.

— Ai să-l vezi foarte curînd. Acest tînăr războinic e gata ca, în schimbul eliberării sale, să obţină predarea lui Santer şi a lui Sam Hawkens în mîinile noastre. Sînt sigur că Tangua va fi de acord.

— Iuf! E bine aşa, excelent! Capturîndu-l pe Pida, fratele meu Shatterhand a lucrat curajos, aş zice chiar nebuneşte de curajos; de fapt, aceasta e cea mai bună soluţie.

Cînd i-am spus lui Winnetou că-l va vedea foarte curînd pe Santer, nu credeam că lucrul se va întîmpla chiar mai repede ca în imaginaţia mea. Pe Pida îl legarăm atît de strîns între noi, încît, coborînd tustrei în rîu, umerii lui îi atingeau pe-ai noştri. Doar capul îi ieşea din apă, iar cu picioarele ne putea ajuta la înot. Tînărul nu opunea nici o rezistenţă, ci dimpotrivă, dădea puternic din picioare în acelaşi ritm cu noi.

Ceaţa plutea deasă deasupra apei, nu vedeam nici la zece paşi înaintea noastră. Se ştie însă că pe timp ceţos auzul e cu mult mai sensibil. Nu ne depărtasem bine de mal, că Winnetou mă preveni:

— Fii atent! Am auzit ceva.

— Ce?

— Un zgomot ca de vîsle, aici, mai în sus.

— Să ne oprim.

— Da. Ia ascultă!

Nu mai mişcăm decît foarte rar şi uşor, ca să ne ţinem la suprafaţă; nu provocăm nici un zgomot. Într-adevăr, Winnetou auzise bine: o barcă venea pe rîu în jos. Probabil că vîslaşul era grăbit, căci lopăta din plin, deşi curentul apei îl mîna de la sine.

Se apropia repede. Să ne lăsăm văzuţi? Şi dacă e o iscoadă duşmană? Ar fi totuşi în avantajul nostru să ne lă