— Rămînem aşa! Vreau să ştiu cine este. De văzut, nu ne poate vedea şi nici auzi; stăm nemişcaţi.

Era, într-adevăr, de aşteptat să nu fim observaţi; nu ni se zăreau din apă decît capetele. Ramaserăm deci pe loc. Pida privea ca şi noi, încordat; ne-ar fi putut trăda strigînd după ajutor, dar n-a făcut-o.

Doar şi aşa îi asigurasem eliberarea.

Bătaia vîslelor se apropiase mult de tot; o luntre indiană se ivi din ceaţă. Şi în luntre — cine? Ar fi trebuit să tăcem mîlc, dar Winnetou — recunoscîndu-l pe luntraş — striga din toată gura:

— Santer! Fuge! Vrea să scape!

La apariţia neaşteptată a lui Santer, prietenul meu, îndeobşte atît de prudent, îşi pierduse calmul; arunca din mîini şi din picioare ca să ajungă înot luntrea, dar îl împiedicau curelele cu care ne legaserăm unul de altul.

— Iuf, trebuie să mă desfac! Strigă el, apucînd cuţitul şi tăind legăturile. Trebuie să-l ajung, să-l iau de beregată!

Santer auzise, fireşte, glasul lui Winnetou. Zvîrli o privire spre noi şi ne recunoscu.

— Thousand devils! Mii de draci! Izbucni el speriat. Uite-i!

Îşi strînse buzele. Apoi spaima fugi de pe chipul lui şi făcu loc unui rînjet de satisfacţie. Cîntărise situaţia în care ne aflam; aruncă vîslele în barcă, apucă arma şi o îndreptă spre noi:

— Ultima voastră partidă de înot, cîinilor!

Noroc că apăsă pe trăgaci exact în clipa cînd Winnetou, scăpînd din legături şi smucindu-se zdravăn, porni ca săgeata spre barcă. Astfel, Pida şi cu mine furăm împinşi în lături şi glonţul lui Santer nimeri aiurea.

Ceea ce văzui pe urmă nu se mai cheamă înot, ci mai degrabă o fulgerare prin apă. Ţinîndu-şi cuţitul între dinţi, Winnetou gonea spre duşman în salturi lungi, desenîndu-se asemenea unei pietre zvîrlite pieziş pe suprafaţa apei. Santer mai avea încărcătură pe cealaltă ţeava a puştii. Îl luă la ochi pe Winnetou şi rîse în bătaie de joc:

— Vino mai aproape, scîrnăvie roşie, să te trimit în iad! Credea că are partida în mînă şi că nu-i rămîne decît să apese pe trăgaci, dar cu Winnetou se înşela. Acesta se dădu la fund ca să ajungă în dreptul luntrei şi s-o răstoarne. Dacă izbutea, Santer — căzut în apă — nu mai putea face uz de armă şi s-ar fi ajuns la o luptă corp la corp, în care tînărul meu prieten era maestru. Fugarul îşi dădu seama de primejdie, lepădă arma şi apucă din nou vîslele. Era şi timpul, fiindcă abia pusese barca în mişcare, că Winnetou se şi ivi la cîţiva paşi în urma ei. Santer renunţă să mai atace, vîsli din răsputeri şi se depărta de locul primejdios, strigînd:

— Ei, m-ai prins, cîine? Iţi rezerv glonţul pentru întîlnirea noastră viitoare!

Winnetou se strădui să-l ajungă, dar zadarnic. Nici un înotător din lume, fie şi campion mondial, n-ar izbuti să ajungă din urmă o barcă mînuită viguros şi în plus împinsă de curentul rapid al apei.

Toate acestea să tot fi durat o jumătate de minut, nu mai mult. Şi, totuşi, pe cînd Santer se pierdea din nou în ceaţă, se şi apropiară cîţiva apaşi care, auzind strigătele şi detunătura armei, părăsiseră insula şi porniseră înot în ajutorul nostru. Îi chemai ca să-mi uşureze transportarea lui Pida pe insulă. Cînd am ajuns cu toţii pe uscat şi desfăcurăm curelele ce mă ţineau legat de kiowaşul prizonier, Winnetou ordonă oamenilor săi:

— Fraţii mei roşii să se pregătească repede de drum! Santer a dispărut chiar acum cu o barcă în josul rîului; trebuie să