În aceste zile, la cină, tocmai revenit dintr-una dintre călătoriile lui, Ludolf îi înmână triumfător vechiul ei telefon.

— Ajunsese în Tirolul de Sud, o anunță el înveselit. L-au găsit la Meran, în lădița cu scule a unui autocamion.

Helenei nu îi venea să creadă. Vechiul ei Votel! Fusese găsit! Îl luă în mână cu grijă. Încă mai mirosea a ulei, pe capacul din spate avea câteva zgârieturi, dar ecranul era neatins.

Îl deschise, ecranul se lumină, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Astăzi ne aparține Germania, mâine întreaga lume: profetice cuvinte! îi scrisese Emma Lindauer.

Cine era Emma Lindauer? Helene nu își amintea de ea. Închise telefonul, nu voia să mai citească.

Primi și o scrisoare de la mama ei. Era atât de groasă, pentru că plicul avea în interior un alt plic nedesfăcut, adresat Helenei Bodenkamp din Weimar, de José Rodrigues da Costa, nume pe care nu îl cunoștea.

Mama ei îi scrisese:

Dragă copilă,

Am auzit ce ai făcut și nici nu știu ce să zic. Vreau să cred că a fost un scurtcircuit, poate un fel de teamă de maturitate, pe care o au unele femei înainte de a avea copii. Bine că Ludolf a putut să evite ce era mai rău. Tocmai acum, când îngrozitorul război s-a încheiat, noi, germanii, avem toată motivele să privim cu încredere în viitor, iar pentru viitor cei mai importanți sunt copiii noștri. Așa că te sfătuiesc să intri cu toată încrederea în rolul dăruit femeii de natură: chiar dacă pe moment probabil nu îți poți imagina, ai să vezi că te așteaptă o nebănuită fericire.

În plic se află o scrisoare pentru tine. Nu știu pe cine cunoști tu în Brazilia, care ți-a scris, dar pentru că am promis să nu mai repet greșeala cu scrisoarea de la prietena ta din copilărie – da, am greșit, recunosc! – ți-o trimit neatinsă.

Cu toată dragostea,

Mama ta (care speră să devină curând bunică!!!).

Helene luă în mână scrisoarea cu timbru brazilian și o întoarse pe ambele fețe. José Rodrigues da Costa? Numele nu îi spunea nimic. Dar Brazilia îi spunea ceva.

De unde ciudata teamă de a o deschide? În cele din urmă se încurajă și o desfăcu. În interior era doar o bucată mică de hârtie, pe care erau așternute cu un scris ca de copil litere stângace:

Stimată domnișoară Bodenkamp,

Am obligația tristă de a vă aduce la cunoștință că prietenul nostru comun Arthur Frey nu se mai află printre cei vii. Suferind de mult timp de o gravă depresie, după victoria germană, și-a pierdut toate speranțele și s-a sinucis fără ca cineva să îl poată împiedica. Am găsit adresa dumneavoastră în lucrurile sale și îmi amintesc că deseori vorbea despre dumneavoastră și despre speranța lui de a vă revedea. Din păcate, această speranță nu s-a îndeplinit. Totuși vă scriu, pentru a vă spune că ați însemnat mult pentru el.

Cu toată stima,

José Rodrigues da Costa.

Lumea era un haos de umbre și lumini, își pierduse orice însemnătate. Viața cum o cunoscuse ea era pe cale să dispară, lumea în care ea crescuse era pe cale să se destrame. Trebuia să se gândească la atâtea, dar nu găsea nimic în labirintul în care se aflau toate acestea. Nicio cale de ieșire, de salvare, nicio speranță.

Mânca dacă i se punea ceva în față, se culca atunci când se întuneca, și se ridica din pat când se făcea lumină, dar toate acestea nu aveau nicio importanță. Mai era încă importantă imensa rețea de computere care se construia acolo, la Berlin, la care se tot lucra. Oh, ea putea să își închipuie cum arăta aceasta! Mereu se alăturau mașini noi la rețea. Tehnicienii le transportau în locurile stabilite, le conectau la cabluri, apoi programatoarele le introduceau tabelele corespunzătoare și rulau programele. Noua aparatură putea lucra ca parte componentă a sistemului, putea gândi, putea recunoaște, putea supraveghea. Și cu cât se adăugau mai multe mașini, cu atât mai mulți oameni supravegheați apăreau pe listă, până când vor figura toți acolo, fiecare femeie, fiecare bărbat, fiecare copil începând cu data nașterii și încheind cu data decesului. Doar câțiva, puțini, vor fi excluși, se vor bucura de privilegiul de a nu fi supravegheați și evaluați de mașina care știa fiecare pas făcut, fiecare vorbă scoasă, fiecare mișcare, fiecare cumpărătură, fiecare îmbucătură, tot, tot, tot. Tot ce făcea cineva era comparat cu ce făceau ceilalți, relaționat, iar programele vor decide care acțiune reprezenta și care nu reprezenta un pericol, care afirmație trebuia pedepsită și care trebuia lăudată. Curând aprecierea unei mașini va avea prioritate absolută, niciun judecător uman nu va cuteza să o contrazică, pentru că mașina știa totul, ținea seama de tot și nimic nu i se putea ascunde.

— Trebuie să mănânci ceva, Helene.

Da, mănânc, nu îți face griji.

— Ce-i cu tine? Înțeleg că ești abătută, dar exagerezi.

Dar nu sunt abătută. Doar mi-am pierdut orice speranță, precum și credința și dragostea. Acum totul este doar calcul, scadență, tabele, cifre. Văd lucrând depozitele cu date, aspirând necontenit informații și redându-le, văd lucrând computerele să constrângă comunitatea să extirpeze orice individualitate, pentru că tu ești nimic, tot este poporul tău și Führerul, care ordonă și pe care noi îl urmăm necondiționat, fără a șovăi. Poporul și patria, pentru că unitatea face puterea, iar cel puternic îl învinge pe cel slab.

Totuși Arthur a fost puternic, nu? În brațele lui, ea s-a simțit apărată, fericită. Acum el este mort. Mort pentru că o așteptase și ea nu venise. Nu venise pentru că mașina o trădase, aceeași mașină pe care ea o slujise în toți acești ani. Mașina pe care ea o ajutase să învețe să gândească!

— Helene, trebuie să plec acum.