— I-am spus Almei să aibă grijă de tine. Când mă întorc, dacă vei fi tot așa… așa de tăcută, mă tem că vei avea nevoie de sprijin medical.

Nu sunt tăcută. Doar că nu este nimic de spus. Chiar nimic. Pentru că mașina citește tot, ascultă tot și împarte tot în exprimări permise și exprimări nepermise, discutabile și lăudabile, și pentru că nu mai interesează ce are cineva de spus, ci doar dacă cineva vorbește corect ori greșit. Și dacă tot s-a ajuns atât de departe, nici nu mai merită să spui ceva. Ce este atât de greu de înțeles?

— Așadar…

Helene dădu din cap, Ludolf fu mulțumit și în sfârșit plecă. Ea se uita după el cum se îndepărta. Cerul era de un albastru strălucitor, câțiva nori albi pluteau încet și cei doi paznici tineri se destindeau, pentru că le plecase șeful.

Se întoarse când sesiză că în cameră intrase cineva. Era Alma. În privirea ei Helene citi neliniște și supărare.

— Nu îți face griji, îi spuse Helene. Mă descurc.

— Poate vrei să vii cu noi în camera de jos? îi propuse Alma.

— Mai târziu, răspunse Helene și puse mâna pe telefon. Mai întâi vreau să mă uit pe Forumul german.

Alma ezită, apoi clătină din cap și plecă. Helene luă loc în fotoliul în care îi făcea plăcere să gândească, deschise telefonul și intră pe forum.

Desigur că aparatul citea și forumul.

Mașina știa ce gândea fiecare.

Dar știa mașina că Helene știa cum gândea ea?

Ea scrise un mesaj. Dură mult, pentru că trebuia să gândească temeinic fiecare cuvânt, să observe, să își dea seama cum reacționa mașina, să estimeze următorul pas, precum și consecințele acestuia.

După ce termină, citi totul încă o dată.

Bun. Mai existau speranțe. Mai exista salvare. Exista o cale de ieșire.

Helene zâmbi. Apoi apăsă tasta Trimite.

•••

Deci aici era. Horst Dobrischowsky se aplecă înainte când mașina trecu prin dreptul porții și privi în jur. Totul părea perfect normal. Teren întins, case lungi cu obloane roșii la ferestre, la una dintre ferestre flutura o perdea ca un steag alb. Pajiști cu flori între clădiri și alei cu pietriș, un tobogan și o groapă cu nisip într-o grădină mare. Idilic.

Opriră în fața clădirii principale. Îi întâmpină o femeie în uniformă albă de infirmieră și deschise un canat al ușii.

Dobrischowsky coborî.

— Heil Hitler! îl salută femeia. Transportul din Berlin, nu?

— Da, spuse Dobrischowsky, salută și el cu brațul ridicat și se prezentă.

— Eu sunt sora Ida, spuse femeia de aproape cincizeci de ani, cu părul aranjat într-o coafură complicată. Dumneavoastră sunteți rudă?

— Nu, răspunse Dobrischowsky. Doar un coleg. El… el nu mai are rude. Dar doctorii au fost de părere că este bine să fie însoțit de cineva cunoscut.

Sora Ida dădu cu înțelegere din cap.

— Nu cred să îi fi dăunat. Este pentru noi primul caz de acest fel, să știți.

— Mi s-a spus deja.

Între timp șoferul și un sanitar deschiseseră haionul mașinii și ridicaseră targa pe care era fixat Eugen Lettke. Acesta avea ochii deschiși, privirea rătăcită și din colțul gurii i se prelingea salivă pe obraz.

Urmară sora până la o cameră cu un pat, luminoasă și bine aerisită. Nu era mare, dar, se gândi Dobrischowsky, suficient de încăpătoare pentru cineva care nu își va părăsi niciodată patul.

Cu mișcări rutinate, Lettke fu mutat în pat. În timp ce sora îl conecta la diferite aparate, intră un medic.

— Dahlmann, se recomandă el, scoase din buzunarul halatului o batistă și șterse saliva de pe obrazul lui Lettke. Care este prietenul lui?

Dobrischowsky ridică mâna, își spuse numele și corectă întrebarea medicului:

— Prieten este prea mult spus. Am fost colegi, de aceea îl cunosc. Dacă s-ar putea spune că îl cunosc.

— Oricum, îmi puteți povesti cum s-a întâmplat, nu-i așa? Eu știu doar că ar fi vorba despre un posibil suicid, soldat cu leziuni ale creierului.

Ceilalți doi bărbați pliară targa și ieșiră. Dobrischowsky își umezi buzele.

— Deci așa cum spuneam, Herr Lettke și cu mine am fost colegi. La Weimar. Între timp eu am ajuns la Berlin. Din anumite motive, Herr Lettke a fost concediat și fostul meu șef de acolo, Herr Adamek, m-a rugat să am grijă de el. Mama lui Lettke a murit de curând în urma unui bombardament englez… în orice caz Adamek a avut ideea că ar fi oportună înscrierea lui Lettke pe o listă cu persoane supravegheate automat printr-un sistem computerizat. Pe atunci asta era încă un experiment și nimeni nu știa dacă ar fi capabile computerele să facă așa ceva, dar noi așa am procedat.

— Înțeleg, zise medicul, care ținea în mână un clipboard cu documente medicale.

— S-a dovedit că ideea a fost bună, pentru că în vederea călătoriei sale la Berlin, Lettke – care după concediere a fost trimis pe front – a făcut niște aranjamente calificate de sistemul computerizat drept neobișnuite. Printre altele s-a cazat la Berlin, în unul dintre cele mai scumpe hoteluri, peste nivelul la care ar fi putut face față, dar numai pentru o noapte, pentru alte nopți nu a mai tăcut rezervare. Din ceea ce știu eu, computerul a concluzionat că există pericolul unui suicid, sistemul a alarmat poliția și aceasta a intervenit imediat. A ajuns în camera lui de hotel exact în momentul în care el s-a împușcat în cap. Au auzit împușcătura.

— Aha! exclamă medicul și involuntar ambii coborâră privirile spre bărbatul întins nemișcat în pat. Încă se mai vedeau urmele rănii pe craniul acestuia.

— Evident nu este chiar atât de simplu să te sinucizi împușcându-te în cap, zise Dobrischowsky. Trebuie să o faci corect. Lettke nu a făcut-o corect. Nu era mort, ci grav rănit, și a fost dus imediat la spitalul Charité. Acolo a rămas mult timp în comă, după un timp s-a trezit, dar este grav afectat mintal. Nu va mai putea duce niciodată o viață normală și ar fi un candidat la eutanasie, dacă nu…

— Ar fi arian nivelul AAA, continuă fraza medicul. Da. Ar fi rușinos să