de vânt, şi apoi zbură direct spre trunchi, printre crengile sălciei care se mişcau ameninţător. Se lovi cu putere de un  locuşor din apropierearădăcinii şi copacul care se zbătea deveni  instantaneu inert.

— Perfect! aprobă Hermione cu respiraţia întretăiată.

— Aşteptaţi!

Pentru o fracţiune de secundă, Harry ezită, timp în care zgomotele şi bubuiturile luptei umpleau în continuare văzduhul. Capde-Mort dorise ca el să facă asta, dorise să vină... oare îi  conducea pe Ron şi pe Hermione spre o capcană?

Dar cruda realitate părea să-1 încolţească: singurul mod de a  continua era să omoare şarpele, iar şarpele era acolo unde era  Cap-de-Mort şi Cap-de-Mort era la capătul acelui tunel...

— Harry, venim, intră odată! spuse Ron, împingându-l  înainte. Harry se strecură în tunelul din pământ, ascuns în  rădăcinile copacului. Se deplasau mai greu decât ultima dată  când intraseră în el. Tunelul avea tavanul foarte jos; cu aproape patru ani în urmă, trebuiseră să se aplece de la mijloc, ca să  meargă prin el, acum nu puteau decât să se târască. Harry  intră primul, cu bagheta aprinsă, aşteptându-se să întâlnească  obstacole în orice clipă, dar nu se ivi nimic. Se mişcau în tăcere,  iar ochii lui Harry erau aţintiţi asupra razei mişcătoare a  baghetei. In sfârşit, tunelul începu să urmeze o pantă  ascendentă şi Harry văzu o luminiţă pâlpâind în faţa lor.

Hermione îl trase de gleznă.

— Pelerina! şopti ea. Pune-ţi pelerina!

El îşi întinse mâna în spate, pipăind aerul, şi Hermione îi îndesă ghemul de material alunecos. Harry trase pelerina peste el cu greutate, murmurând „Nox", pentru a stinge bagheta, şi se târî mai departe în mâini şi pe genunchi, încercând să facă zgomot cât mai puţin cu putinţă, păstrându-şi toate simţurile în alertă  şi aşteptându-se ori să fie descoperit în orice clipă, ori să audă o voce clară, ori să vadă vreo străfulgerare de lumină verde.  Atunci, auzi nişte voci venind dinspre camera care se afla chiar în faţa lor; erau puţin înăbuşite, din cauza faptului că  deschiderea din capătul tunelului fusese baricadată cu o ladă  veche. Abia îndrăznind să respire, Harry se duse lângă  deschidere şi se uită prin spaţiul infim rămas între ladă şi  perete. Camera de dincolo de tunel era slab luminată, dar îl  văzu pe Nagini, învârtindu-se şi încolăcindu-se; se simţea în siguranţă în sfera lui înstelată şi vrăjită, care plutea în aer fără  a fi susţinută denimic altceva. Văzu marginea unei mese şi o mână albă, cu degeteprelungi, jucându-se cu o baghetă. Apoi se auzi vocea lui Plesneală şi lui Harry îi rămase inima în loc:  Plesneală era la doar câţivacentimetri de locul unde stătea el  ghemuit, ascunzându-se.

— ... Stăpâne, nu vor mai rezista mult...

— Şi asta, fără ajutorul tău, spuse Cap-de-Mort, cu vocea lui stridentă şi clară. Severus, cu toate că eşti un vrăjitor priceput,  nu cred că ar mai conta dacă te-ai duce să lupţi. Aproape că am reuşit... aproape.

— Lasă-mă să-l găsesc pe băiat. Lăsă-mă să ţi-1 aduc pe Potter. Ştiu că pot să-l găsesc, Stăpâne. Te rog!

Plesneală trecu prin faţa spaţiului liber şi Harry se dădu un pic înapoi, fixându-l cu privirea pe Nagini, întrebându-se dacă  exista vreo vrajă care să poată pătrunde prin măsurile de protecţie din jurul lui, dar nu îi veni niciuna în minte. O singură  încercare eşuată i-ar fi dat de gol poziţia...

Cap-de-Mort se ridică în picioare. Acum Harry îi văzu chipul, ochii roşii, trăsăturile aplatizate ca de reptilă şi pielea  albă care strălucea puţin în semiîntuneric.

— Am o problemă, Severus, spuse Cap-de-Mort cu blândeţe.

— Ce anume, Stăpâne? se interesă Plesneală.  Cap-de-Mort ridică Bagheta din Soc, ţinând-o la fel de delicat şi de precis ca pe o baghetă de dirijor.

— De ce nu funcţionează cum trebuie pentru mine, Severus?  Se lăsă un moment de tăcere şi Harry crezu că aude şarpele şuierând uşor, în timp ce se încolăcea şi se descolăcea, sau oare fu doar ecoul oftatului lui Cap-de-Mort, plutind în aer?

— Stă-stăpâne? spuse Plesneală inexpresiv. Nu înţeleg. Aţi... aţi făcut vrăji extraordinare cu bagheta aceasta.

— Nu, spuse Cap-de-Mort. Am făcut vrăjile pe care le fac de obicei. Eu am puteri extraordinare, dar bagheta aceasta... nu.  Nu mi-a dezvăluit minunile promise. Nu simt nicio diferenţă  între bagheta aceasta şi cea pe care am cumpărat-o de la  Ollivander cu atât de mulţi ani în urmă. Tonul lui Cap-de-Mort era meditativ, calm, dar cicatricea lui Harry începuse să  zvâcnească şi să pulseze: durerea i se acumula în frunte la fel cum simţea sentimentul acela de furie controlată acumulându-se în interiorul lui Cap-de-Mort.

— Nicio diferenţă, repetă Cap-de-Mort.

Plesneală tăcu. Harry nu îi putea vedea faţa; se întreba dacă Plesneală intuise pericolul, dacă încerca să găsească cuvintele potrivite pentru a-şi linişti stăpânul. Cap-de-Mort începu să se plimbe prin cameră; Harry îl pierdu din ochi pentru câteva  secunde, în timp ce mergea şi vorbea cu aceeaşi voce măsurată,  iar durerea şi furia puneau stăpânire pe Harry.

— Severus, m-am gândit mult şi bine... Ştii de ce te-am  chemat din mijlocul bătăliei?

Pentru o clipă, Harry văzu profilul lui Plesneală, avea ochii aţintiţi asupra şarpelui care se încolăcea în cuşca sa fermecată.

— Nu, Stăpâne, dar te rog cu umilinţă să mă laşi să mă  întorc. Lasă-mă să îl găsesc pe Potter.

— Parcă ai fi Lucius. Niciunul dintre voi nu îl înţelegeţi pe Potter aşa cum îl înţeleg eu. Nu este nevoie de forţă. Potter va  veni la mine. Ii cunosc slăbiciunea, ştii, marele său defect. Nu va suporta să vadă cum sunt ucişi cei din junii lui, ştiind că  totul se întâmplă din cauza lui. Va vrea să îi pună capăt cu orice preţ. Va veni.

— Dar, Stăpâne, ar putea fi ucis din greşeală de altcineva.

— Le-am dat Devoratorilor Morţii instrucţiuni foarte precise: să-1 prindă pe Potter, să îi omoare prietenii, cu cât mai mulţi,  cu atât mai bine, dar să nu îl ucidă! Dar, continuă Cap-de-Mort,  despre tine voiam să vorbim, Severus, nu despre Harry Potter.  Ai fost foarte preţios pentru mine. Foarte preţios...

— Stăpâne, ştii că nu