— Nu! strigă Ron, apucând-o de mână când Hermione vru să-şi ridice bagheta. Dacă îl împietreşti, o să dărâme jumătate din castel!

— Hagrid?

Grawp apăru clătinându-se de după colţul castelului; abia  acum observă Harry că Grawp era, într-adevăr, un uriaş mai  mic. Monstrul care încerca să-i strivească pe oamenii de la  etajele superioare întoarse privirea şi scoase un răget. Treptele de piatră se cutremurară în timp ce începu să tropăie în direcţia  rubedeniei sale mai mici; Grawp rămase cu gura căscată şi  strâmbă, dezvelindu-şi dinţii galbeni, ca nişte jumătăţi de cărămizi. Imediat, se năpustiră unul spre celălalt, cu sălbăticia  unor lei fioroşi.

— Fugiţi! urlă Harry.

Noaptea era plină de ţipete şi bubuituri înfiorătoare în  timpul luptei uriaşilor. Harry o înşfacă de mână pe Hermione şi  coborî în fugă treptele spre domeniu, cu Ron ţinându-se după  ei. Nu renunţase la speranţa de a-1 găsi şi de a-1 salva pe Hagrid; alerga atât de repede, încât, până să se oprească să-şi tragă sufletul, ajunseră deja la jumătatea distanţei până la  pădure. Aerul din jurul lor îngheţase; lui Harry i se opri  respiraţia. În întuneric se mişcau forme nedesluşite, siluete învolburate de beznă densă, asemenea unui val imens care se revărsa spre castel, cu feţele ascunse sub glugi şi cu răsuflarea  hârşâită. Ron şi Hermione se apropiara de el în timp ce zgomotele bătăliei se stinseră dintr-odată, înăbuşite, noaptea  fiind învăluită de o tăcere pe care nu o puteau aduce decât  Dementorii.

— Hai, Harry! spuse Hermione de la mare depărtare.

Patronuşii, Harry, hai! Harry ridică bagheta, dar o deznădejde surdă punea stăpânire pe el. Fred murise şi Hagrid mai mult ca  sigur că murea sau murise şi el deja. Oare câţi alţii muriseră,  despre care el încă nu aflase? Se simţea ca şi când sufletul i-ar  fi părăsit deja corpul.

— Harry, haide! strigă Hermione.

O sută de Dementori se apropiau plutind de ei, venind din ce în ce mai repede, spre disperarea lui Harry, care îşi imagina deja  ce festin va reprezenta pentru ei. Văzu terrierul argintiu al lui  Ron ţâşnind în aer, pâlpâind uşor şi dispărând, văzu vidra  Hermionei cum se învârti şi apoi se stinse şi ea, iar propria lui  baghetă îi tremura în mână şi atunci aproape că primi bucuros  uitarea, promisiunea vidului, a dispariţiei oricărui sentiment... In clipa aceea, un iepure argintiu de câmp, un mistreţ şi o vulpe zburară peste capetele lui Harry, Ron şi Hermione, Dementorii  se dădură înapoi din faţa animalelor. Trei oameni apăruseră din  întuneric şi veniseră lângă ei, cu baghetele întinse, creând în continuare Patronuşi: Luna, Ernie şi Seamus.

— Bravo, spuse Luna încurajator, de parcă ar mai fi fost  încă în Camera Necesităţii şi aceea ar fi fost doar o vrajă pe care trebuia să o exerseze pentru A. D. Bravo, Harry... hai, gândeştete la ceva frumos...

— Ceva frumos? spuse el, cu vocea lipsită de orice expresie.

— Suntem cu toţii aici, şopti ea, luptăm în continuare.  Haide... Apăru o scânteie argintie, apoi o lumină pâlpâitoare şi,  în cele din urmă, cu cel mai mare efort pe care-1 făcuse până  atunci, cerbulţâşni din vârful baghetei lui Harry. Înainta în trap uşor şi Dementorii se împrăştiară acum cu adevărat, iar noaptea se însenină pe dată. Zgomotele bătăliei din jur răsunau iarăşi, asurzitoare, în urechile lui Harry.

— Nu am cuvinte să vă mulţumesc, spuse Ron tulburat,  întorcându-se spre Luna, Ernie şi Seamus, tocmai ne-aţi salvat... Se auzi o bubuitură şi pământul se cutremură când un  alt uriaş ieşi clătinându-se din întuneric, din direcţia pădurii,  fluturând o bâtă mai mare decât a oricăruia dintre ei.

— Fugiţi! strigă Harry din nou, dar nici nu mai era nevoie să  le-o spună, căci ceilalţi se împrăştiară ca potârnichile, exact la  ţanc, cât să se ferească de piciorul imens, care căzu tocmai în locul unde fuseseră ei. Harry se uită în jur: Ron şi Hermione veneau în urma lui, dar ceilalţi trei dispăruseră înapoi, în  mijlocul luptei.

— Hai să ieşim din raza lui! strigă Ron, în timp ce uriaşul îşi flutură din nou bâta şi răcnetele sale răsunară în noapte, peste domeniul unde străfulgerările de lumină roşie şi verde continuau să strălucească în întuneric.

— Salcia Bătăuşă, spuse Harry. Hai!

Fără să ştie cum, reuşi să-şi zidească totul în minte, înghesuind toate detaliile într-un spaţiu mic, în care acum nu se putea  uita: gândul la Fred şi la Hagrid, groaza pentru toţi cei pe care îi  iubea, împrăştiaţi înăuntrul şi în afara castelului, toate trebuiau să aştepte, pentru că acum erau nevoiţi să fugă, să  ajungă la şarpe şi la Cap-de-Mort, acesta fiind, aşa cum  spusese şi Hermione, singurul mod de a-i pune capăt.

Alerga, aproape crezând că se putea distanţa de moarte,  ignorând jeturile de lumină care zburau prin beznă, peste tot în  jurul lui, zgomotul lacului care se învolbura ca marea şi  trosnetele din Pădurea Interzisă, deşi vântul nu bătea deloc în  noaptea aceea. Pe domeniul care părea să se fi răsculat şi el,  fugi încă şi mai repede, mai repede decât se mişcase vreodată în  viaţa lui. El fu primul care văzu copacul mare, salcia care-şi  proteja secretul de la rădăcini cu nişte ramuri violente, ca nişte bice. Abia trăgându-şi sufletul, reuşi să încetinească, ocolind ramurile mişcătoare ale sălciei, cercetându-i trunchiul gros prin  întuneric, încercând să desluşească singurul nod de pe scoarţa  copacului bătrân care îl putea paraliza. Ron şi Hermione îl  ajunseră din urmă; Hermione era atât de stoarsă, încât nu  putea rosti niciun cuvânt.

— Cum o să intrăm? gâfâi Ron. Văd locul... dacă l-am avea  din nou pe Şmecherită...

— Pe Şmecherilă? şuieră Hermione, aplecată, apăsându-şi  cu mâna pe piept. Eşti vrăjitor sau nu?

— A, da, aşa e...

Ron se uită în jur, apoi îndreptă bagheta spre o rămurică de pe pământ şi spuse: „Hocus-Pocus Preparatus! ". Rămurica se ridică de pe jos, se roti în aer, de parcă ar fi fost purtată de o pală