— Cu tot respectul, Reichsleiter, dar în acest caz nu vă puteți opune. Conform noii legi de control al cetățenilor Reichului, a fost găsită vinovată de controlul computerizat și va fi trimisă într-un lagăr. Scoase o altă hârtie și i-o întinse lui Ludolf: Iată sentința.

Exact cum se așteptase Helene, era un text scos din imprimanta unui computer.

În timp ce Ludolf citea, bărbatul îi întinse și hârtia care o redusese la tăcere pe Alma.

— Uitați și ce a scris pe Forumul german. Deci public. Citibil de lumea întreagă.

Uruitul elicopterului se stinse și odată cu el încetă și zarva care umpluse curtea. Nu se mai mișca nimeni, nu mai spunea nimeni nimic, totul parcă încremenise, până când Ludolf începu să citească pe un ton disonant: „Eu îl urăsc pe Adolf Hitler, acest gunoi respingător, acest ageamiu umflat cu pompa, acest gură mare spartă, acest nebun inconștient, care calcă pe cadavre pentru niște țeluri de psihopat. Acestei lumi nu a adus decât suferință și din partea lui nu se poate aștepta decât suferință, dacă nu îl oprește nimeni. În memoria prietenei mele evreice și a fratelui meu mort, declar aici că eu nu doar am furat dintr-un computer american planurile bombei atomice, dar și am pus la păstrare o copie într-un loc sigur și sunt dispusă să o furnizez oricărui regim dispus să o folosească împotriva Reichului german. Jos cu Marele Imperiu German! Jos cu Führerul!”

Lăsă hârtia și o privi șocat pe Helene.

— De ce? vru el să afle? De ce ai făcut asta?

Helene surâse.

— Așa cum tu însuți ai spus: știu mai bine decât tine cum funcționează asta. Și astfel am găsit o cale ca să scap de tine.

Au interogat-o până le-a spus unde se găseau planurile, și anume pe o casetă de memorie din lucrurile ei de la NSA, singura casetă din sertarul biroului ei. Doi au plecat și s-au întors triumfători cu micul obiect din tablă. Au căutat apoi un computer care să o citească și pe cineva care să știe să îl manevreze. Au studiat documentele și nu au înțeles decât că era vorba despre bomba atomică. Cu asta au considerat înlăturat pericolul reprezentat de Helene.

Pentru că ei nu înțelegeau cum funcționau computerele.

Când Helene scrisese că furase planurile, au crezut că ele nu se mai aflau în locul lor originar, ca atunci când cineva fura documente din hârtie ori linguri din argint. Nu au priceput că ea doar copiase documentele și că probabil acestea se mai aflau încă în acel computer din Berkeley, California. Și dacă cineva din America citise textul scris de ea, care rămăsese pe Forumul german aproape o zi – și ea era convinsă că și în America exista un serviciu secret, care urmărea forumurile din alte țări –, exista fără îndoială și cineva care să înțeleagă că America nu trebuia să caute în Grossdeutsche Reich planurile teribilei arme, ci că le are deja și că trebuia doar să le regăsească.

Dacă nu cumva descoperiseră deja asta. Acest lucru nu îi trecuse prin cap Helenei.

Dar nici lor.

Apoi Helene a fost dusă în lagărul de concentrare Auschwitz II, adică lagărul Birkenau, exact așa cum intuise ea că va decide mașina. Cum a ajuns acolo a fost tunsă, apoi condusă la lungul șir de oameni din fața unei barăci, unde avea să i se tatueze pe braț un număr. Cele care executau tatuarea erau tot prizoniere și lucrau la niște mese pline cu formulare și ștampile. Totul mergea foarte repede, dovedind un îndelungat exercițiu. Numărul nu avea cifre, ci bare de diferite grosimi, deoarece era gândit pentru aparate automate de citire. Asemenea aparate funcționau peste tot, în locurile de apel, de acces, de distribuire a mâncării etc. Aproape toată cerneala se ștergea la prima spălare, ceea ce pe Helene o sperie – dacă nu aveai un număr lizibil, mai căpătai ceva de mâncare? –, dar culoarea rămasă era totuși suficientă.

Lumea în care trăia ea aici era înconjurată cu sârmă ghimpată și garduri electrice, o lume mică, murdară, în care era atât la dispoziția vicisitudinilor naturii, cât și a capriciilor gardienilor. Dormea pe unul dintre priciurile etajate din lemn tare, cu care era dotată fiecare baracă, mai curând etajere prost lucrate. Își făcea nevoile într-o latrină comună expusă vederii și înțelese că umilirea nu era doar o consecință, ci un scop. Când era frig, îngheța în uniforma tocită a lagărului, și când soarele dogorea și așteptau ore în șir pentru apeluri lipsite de sens, în plină arșiță, fără a avea voie măcar să se miște, de multe ori fusese pe punctul de a leșina. Era tot timpul flămândă, deoarece primea doar o supă extrem de sărată, de aceea îi era mereu sete. Nu și-o putea potoli, pentru că apa era raționalizată.

Și peste toate plutea inevitabil duhoarea fumului, amestecată cu mirosul dulceag al cadavrelor, cu izul de putrefacție și descompunere. Acesta era mirosul lumii în care trăia acum. Era produs de hornurile instalațiilor în care se ardeau morții și de morți nu se ducea lipsă niciodată, și dacă totuși se întâmpla, i s-a spus că existau instalații care să îi producă.

În unele zile aveau câte ceva de lucru, în altele doar își pierdeau vremea, în funcție de dispoziția gardienilor. Dar uneori îi mai rămânea timp de hoinărit și de pus întrebări, și astfel Helene dădu de mama lui Ruth, singurul membru în viață al familiei Melzer. Află că Ruth murise de tifos curând după internarea în lagăr, iar tatăl fusese strivit de o încărcătură de lemne în timp ce era la muncă.

Era o lume înfiorătoare, în care Helenei îi deveni clar că nu îi era hărăzită o viață lungă, ca și a celorlalți, căci statul hotărâse că ei nu mai trebuie să aibă dreptul de a trăi, iar în acest lagăr unica lor treabă reală era să aștepte ca timpul și circumstanțele să pună verdictul în practică.

Și totuși, Helene își spunea că într-o lume în care Ludolf și cei de aceeași