•••

Într-o zi Helene a fost chemată cu număr și nume prin difuzoarele aflate pretutindeni. Trebuia să se prezinte la comandamentul lagărului.

În lumea ei de duhori de fum și cadavre era prudent să se supună, dacă nu voia ca ea însăși să se transforme curând în cadavru și fum. Așa că luă calea către ușa interzisă, tot timpul încuiată, care dădea în afara lagărului și își lipi brațul de aparatul de citit și… minune, poarta din sârmă ghimpată se deschise, o lăsă să iasă din terenul împrejmuit și când se închise din nou, se deschise a doua poartă, aflată de partea cealaltă.

De fapt, ajunsese pe terenul îngrădit al gardienilor, așa că nici vorbă să fugă. Helene nici nu se gândea la fugă, unde să fugă ea, care era refugiată în acest lagăr? Era doar vorba de a mai rămâne încă o zi în viață și de aceea trebuia ca la momentul potrivit să fie ori să nu fie ascultătoare. Și astfel nesigură și plină de teamă aprecie corect situația și se prezentă cât se poate de supusă la comandatura lagărului.

Comandamentul era într-o clădire solidă din lemn, ridicată de la sol pe pari groși, cu ferestre și acoperită cu țiglă. Dintr-un coridor lung prin uși adevărate se intra în birouri adevărate. Și aici mirosea a fum, dar a fum de țigară fumată de bărbați în uniformă, cărora prezența ei le era neplăcută.

Un indicator mare arăta direcția către „Registratură”, un fel de secretariat cu telefoane și un computer vechi, în fața căruia, cu mare bucurie, Helene recunoscu una dintre acele vechi și frumoase tastaturi care îi plăcuseră întotdeauna! Păcat că la ea nu lucra nimeni, i-ar fi ascultat cu plăcere sunetul tastelor din bachelită.

SS-istul de după birou o trimise alături, unde dezlegă misterul chemării ei – acolo o așteptau doi bărbați, unul dintre ei fiind doctorul Danzer!

— Dumnezeule, Helene! strigă el. Cum arătați?! Slabă ca un schelet…

Helene fu amețită de această breșă a vechii lumi în lumea ei nouă. Doar vizita lui Ludolf ar fi zguduit-o mai tare, dar până acum fusese, din fericire, scutită de așa ceva.

În primul moment nu știu ce să spună. În ultimul timp nu vorbise mult și se dezobișnuise. Îi trecu prin minte doar o explicație:

— Numărul caloriilor pe care le primim zilnic este deseori sub necesar.

Calorii? Cum de îi trecuse prin cap acest cuvânt? Poate pentru că vederea vechii tastaturi îi redeșteptase amintirea momentului când Himmler venise la NSA și ea trebuise să îi facă o demonstrație cu programul ei de căutare, lucrând la o astfel de frumoasă tastatură veche, acel program de căutare, căruia mulți din cei din lagăr trebuiau să îi mulțumească pentru prezența lor aici, pentru faptul că se aflau aici în loc de a fi în ascunzătorile cu grijă pregătite. Câți erau aceștia, Helene nu știa, pentru că ocolea acest subiect. Dar știa că ea era vinovată, deși nu o făcuse special!

Doctorul Danzer continuă cu o insistență remarcabilă:

— Sunt aici ca să vă ajut. Nu am mai avut pace de când v-am descoperit pe lista noastră, tocmai dumneavoastră! V-am studiat cazul, am discutat cu toți oamenii competenți și se întrezărește o cale de ieșire. Trebuie să știți că în privința înțelegerii modului de funcționare a creierului am ajuns între timp mult, mult mai departe! S-a stabilit că nu există liberul arbitru. Credem că dispunem de el, dar este o iluzie. În gândirea noastră totul urmează modelul stimul-reacție, schema recompensă-sancțiune, dorință-reticență – firește de o mare complexitate, dar cauzal. Și ceea ce dumneavoastră ați făcut ne conduce la o gândire greșită, să zicem la o greșeală de programare, și în privința aceasta am dobândit între timp posibilitatea tehnică de a o remedia. Este nevoie doar o mică operație – domnul de lângă mine este doctorul Mengele, care mă va asista –, și apoi, după ce greșeala dumneavoastră va fi corectată, veți putea părăsi lagărul și vă veți putea întoarce la soțul dumneavoastră, încheie el radios.

Helene se retrase un pas.

— Nu cred că aș vrea asta. Nu, nu vreau.

Peste surâsul doctorului Danzer se lăsă o undă de regret.

— După cum am spus, în spiritul dumneavoastră se află acea eroare de programare care face ca gândirea dumneavoastră să o ia razna. Din acest motiv, în acest caz nu are nicio importanță dacă dumneavoastră vreți ori nu vreți.

•••

După operație Helene se simți ciudat de ușoară, ca și cum fusese eliberată de o greutate de care până acum nu știuse nimic, dar care totuși existase.

În rest se simțea neschimbată. Desigur, dacă făcea abstracție de enormul pansament din jurul capului.

Oricum avea avantajul că o vreme putea să doarmă într-un pat adevărat, cu saltea și pătură matlasată și cu lenjerie albă, și că primea mâncare bună, de exemplu dimineața, terci din fulgi de ovăz cu pere din conservă, iar la prânz terci de mazăre și bunătăți din carne tocată, cărora mult timp le dusese dorul.

Deși nu avea voie, uneori își pipăia pansamentul, dar acesta era prea gros, pentru a-și da seama ce era sub el. Doctorul Danzer îi explicase că era un implant, din care ieșeau tot felul de sârmulițe foarte subțiri, care prin niște perforații foarte fine realizate în craniul ei erau conectate la creier. Înainte de intervenție, doctorul Mengele și doctorul Danzer măsuraseră și calculaseră locurile unde trebuiau să ajungă sârmulițele.

Prin implant, adăugase doctorul Danzer, era conectată la Rețeaua internațională! Probabil că ea îl privise cam mirată, pentru că acesta râsese și îi spusese:

— Firește asta nu înseamnă că veți primi în viitor poșta electronică direct în cap. Ci doar că o veți putea gestiona din exterior. Dar nici nu vă veți da seama.

A venit și ziua în care a fost condusă într-o sală de consultații. Doctorul Mengele era în spatele biroului. Doctorul Danzer stătea în fața acestuia, a întâmpinat-o zâmbind, i-a tras un scaun și a invitat-o să se așeze. Helene se așeză și rămase nemișcată în