Capul îi fu eliberat și îl simți mai dezgolit decât atunci când fusese tunsă. Doctorul Danzer îi palpă scalpul și zise:

— Este bine, chiar bine. S-a vindecat bine. Și când va crește părul, nu se va vedea absolut nimic.

Helene ridică o mână:

— Îmi permiteți?

— Încercați, zise el în timp ce degetele ei alunecau peste cicatricea fină și descoperiră implantul, sus, în partea dreaptă a craniului, în locul în care era o aplatizare naturală. Ciudat, îi amintea de monedele din copilărie, de banii de pe atunci. Implantul părea o monedă vârâtă printr-o despicătură în pielea capului. Poate o monedă de două mărci.

Coborî mâna.

— Și ce s-a schimbat? întrebă ea.

— Încă nu este activat, îi explică doctorul Danzer. O vom face imediat.

El luă de pe masă un aparat ca o rachetă de tenis fără coarde. Avea un mâner gros cu un întrerupător și un cablu alb-negru pe care îl băgă într-o priză. Apăsă întrerupătorul, aparatul începu să zumzăie ușor și îl trecu pe lângă capul ei înainte și înapoi.

Helene simți că în capul ei, în mintea ei se petrece ceva. O ciudată trezire, o stare de alarmare, o neliniște. Era nervoasă fără un motiv anume și simți în corp o căldură, ca și cum aparatul îi dădea energie.

Doctorul Danzer închise aparatul, îl puse deoparte și o întrebă:

— Ce simțiți?

— Nu știu. Nu știu cum să descriu…

Privirea ei o evită pe a lui, se plimbă în jur și îi căzu pe portretul lui Adolf Hitler, aflat într-o ramă simplă pe perete. În acel moment toată energia adunată în ea se descărcă într-un val brusc de emoție, de simpatie, da, de iubire fierbinte pentru Führer, al cărui chip angelic parcă o privea, chiar pe ea, și părea să o asigure că îi înapoia iubirea la fel de puternic.

— Sper, izbucni Helene zguduită, că îl iubesc pe Führer. Da, îl iubesc! De fapt, l-am iubit întotdeauna, dar abia acum mi-am dat seama de acest lucru. Oh, vreau atât de mult să îl slujesc, să îl ascult necondiționat… să îi nasc copii, da! Vreau să îi aparțin cu totul, cu totul. Îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc!

Nu mai putu să stea pe scaun, sări în picioare și extaziată ridică brațul și salută cât putu de tare, ca să audă toată lumea:

— Heil Hitler! Heil mein Führer! Heil! Heil! Heil!

Aici era bine. Era atâta lumină. Și oamenii erau prietenoși cu el. De și-ar putea aminti totul!

De exemplu de și-ar putea aminti numele lui. Ei îl pronunțau, i se adresau cu acest nume, dar el îl uita imediat.

Îi dădeau să mănânce lucruri bune. Erau foarte prietenoși. Femeile erau prietenoase. Uneori venea un bărbat, îl apuca de încheietura mâinii și îl privea cu seriozitate. De el se temea.

Dar nu mult timp.

Uite o pasăre! Stă pe fereastra deschisă și îl privește. O păsărică. În spatele ei – cer și nori. Asta mai știa.

Dar de ce se afla de fapt aici? Nu știa. Știa atât de puține lucruri. Mai nimic.

Dar cei de aici erau atât de prietenoși, erau buni cu el. Mai ales femeile. Ele veneau uneori și îl întorceau pe o parte. Ori îl spălau, asta era mereu foarte plăcut.

De și-ar putea aminti! De exemplu de și-ar putea aminti numele lui. Cum de ceilalți știau cum se numește și el nu știa?

Și de ce era aici?

Trebuia să doarmă mult. Chiar și când afară era lumină. Aici era cam multă lumină. Dar apoi se trezea din nou și nu știa unde se afla și de ce. Câteodată tremura de frică, pentru că nu știa ce se întâmplase.

Dar ele erau foarte prietenoase cu el. Da, femeile.

Uneori venea una de care își amintea mereu. Avea părul cărunt și nu îl privea niciodată când trăgea pătura de pe el. Îi ridica puțin cămașa de noapte și făcea lucruri plăcute cu penisul lui. Ea avea ceva care zbârnâia, ceva care lui îi făcea atâta plăcere!

Totdeauna ea se oprea la mijlocul procedurii, ca să îi pună ceva pe penis, dar pe urmă o lua de la capăt cu obiectul care zbârnâia, și ce bine era. În el se contracta tot, el gemea, atât de bine era, și la un moment dat GAAATA! Până ceva grozav de fierbinte îi țâșnea în cap și lumea întreagă se rotea, după care se făcea întuneric și nu mai știa nimic, nu mai înțelegea nimic.

•••

Sora Ida părăsi camera bărbatului, închise încet ușa în urma ei, în mână cu o tavă, în care se afla un prezervativ plin, pudic acoperit cu un prosop.

Firește că nu era chiar un prezervativ, ci un condom medical special, fără aditivi chimici, folosit în afara Germaniei pentru a reduce mobilitatea spermatozoizilor, de aceea era aici bineînțeles nedorit.

Străbătu grăbită culoarul. Era liniște deplină, nu se auzea decât scârțâitul pe linoleum al tălpilor din cauciuc ale pantofilor ei.

Bătu la ușa camerei pentru tratament numărul unu. Prin geamul mat se zări mișcare în interior și doctorul Dahlmann deschise ușa.

Ea îi întinse tava. În spatele lui zări o femeie aflată pe scaunul ginecologic, cu picioarele goale în suporți, cu părul blond, împletit în două cozi, atârnându-i până la podea. Părea ușor amețită și într-adevăr în aer plutea un miros de cloroform sau ceva asemănător. Pe masă era pregătită o seringă din sticlă.

— Mulțumesc, zise doctorul Dahlmann, luă tava, vru să se întoarcă și să închidă ușa, dar se opri și o mai privi o dată pătrunzător:

— Soră Ida, este totul în regulă?

— Da, desigur.

El o examină cu privirea.

— Păreți cam… Cum să zic? Își drese glasul și ridică puțin tava. Vă deranjează prelevarea?

— Nu, răspunse sora Ida și înghiți în sec. Este pentru un scop bun.

— Desigur. Dar este o treabă intimă.

Sora Ida ezită. Nu era vorba de ceva mai important decât propriile sentimente? De exemplu, despre această femeie din